Un adevăr absolut pentru oricare cititor al rândurilor următoare: doar sceleraţilor, dezechilibraţilor, neîntregilor la minte şi fiinţelor demente, fără judecată-raţiune, răilor-răi ar putea să le fie dragi războaiele. Orice făptură normală n-are cum să dorească prăpădul bătăliilor şi înfruntărilor armate, iadul, umilinţele provocate, înjosirile cumplite suportate, moartea nedreaptă, spiritul marţial de răfuială cu orice preţ,  în confruntările „care pe care”, puterea forţei, a pumnului (= armelor), măcelul, nimicirea, ireversibilul.
Starea de luptă, limită, este nefirească, îngrijorează, ucide, aduce anormalul, spaima, tremurul, nesiguranţa, dezordinea existenţială, plânsul, jalea.
 Tributul de sânge în cea de a doua conflagraţie mondială îl dădea, pe altarul zeului Ares, fiece localitate românească. Numai de la Nucşoara, ultima comună din miazănoaptea judeţului nostru, au pierit fără vină 40 de oameni sub drapel (câte un căpitan şi plutonier, câte doi locotenenţi şi sergenţi, şapte caporali, patru fruntaşi, 23 de soldaţi). „Cartea Eroilor”, apărută la Piteşti în 1984, unicat, model de măreţie în materie de literă tipărită, nemureşte adevărul istoric prins pe monumente şi cruci, în registre, în diverse însemnări dar mai ales în cuiburile îndoliate, atinse iremediabil, amarnic, de aripa distrugerii, de flagel şi carnagiu.
 Apreciatul inginer Constantin Belu, plecat Dincolo, multă vreme conducător (la început inginer-şef, apoi director) al Întreprinderii de Îmbunătăţire  şi Exploatare a Pajiştilor – Argeş, fiu de vază al Nucşoarei, unul din cei dintâi intelectuali de vază ai acesteia, ne punea la dispoziţie povestirea care urmează. O scrisese Ion Don, „al  Doneacului” (venit pe lume la 10 octombrie 1919, fiu al agricultorilor Ion şi Ecaterina), şi el  având tot un sfârşit precum al consăteanului evocat. Autorul rândurilor care urmează, aşternute pe hârtie acum 65 de ani, trăia în locuinţa părintească de „lângă izlaz, la Vălvătoare”, unde femeile şi „ucenicele” acestora în ale gospodăriei îşi întindeau pentru albit, uscat şi urzit pânza, dar şi unde se încingea, în orice toamnă, la 25 octombrie, „Focul lui Sumedru”.
 Vasile P. Şerban, prietenul său cu şase ani mai mare, îşi începea viaţa la 10 iunie 1913. Era „al lu’ Petre şi Tia” (Filofteia). Cel care ne punea la dispoziţie naraţiunea şi-l aminteşte cum  sta pe spate în pat şi doinea din caval; primise ordinul de chemare… Nu a trăit cu părinţii, fiindcă mama (Tia) murise de tânără, când viitorul erou era sugar; el a fost crescut, împreună cu sora sa Maria, de mama Ica (Florica, sora celei decedate). Parcă îl văd: era înalt şi frumos flăcăul; peisajul – încântător, cu „Măgura”, punct geografic flancând partea care „priveşte” cam din lateral dreapta lacul „Învârtita”, unic în ţară: carstic, în formaţiuni de ghips, la 780 m altitudine, situat pe o poliţă structurală a interfluviului Vâlsan – Râul Doamnei. Întins pe 2,2 ha şi având o adâncime maximă de 5 m, întinderea naturală de apă s-a născut într-o noapte, acum cca 14 decenii.
Căminul părintesc al celui evocat îi era înspre casele în care creşteau „Ghică al Zariei” –  Şerban –  şi Petre („Petrică”) Rizea, dar mai mult stătea „la maica Ica”,  în vecinătatea casei lui Vasile Belu, tatăl aducătorului de mesaj aşternut pe hârtie, redat mai jos,  material care  s-ar  preta  la  meritate comentarii favorabile privindu-i valoarea stilistică:

Moartea eroului V. Şerban

Într-o seară geroasă din luna febroarie  ne aflam cantonaţi într-o mahala  din marginea orăşelului Brezno, aşezat la poalele munţilor Tatra Mică, Cehoslovacia. Ne găseam într-o situaţie  de repauz timp de 2 zile, fiind schimbaţi din prima linie pe ziua de 14 febroarie, de 1 batalion de roşiori. Era seară şi ger grozav. Abia luasem masa, apoi ies la poarta unei case ţărăneşti unde ne aflam cantonaţi. Privesc pe stradă, nenorocire, ger de clănţăneau dinţii la bieţii drumeţi. Şi drumeţii cine erau? Erau vitejii ostaşi ai Div. a 3-a Dorobanţi, artilerişti şi cavalerişti care înaintau vijelios spre cota 956, unde se afla cuibul hoardelor hitleriste. Printre aceşti ostaşi zăresc şi pe scumpul meu prieten al copilăriei mele, V. Şerban  – mergea sub cota 956, la piesa lui de brand. Îl strig la mine, bucuros de întâlnirea noastră, ne strângem o mână prietenească, cu „Noroc!”. Eu îl poftesc înăuntrul cabanei unde locuiam, ca să mai stăm puţin de vorbă. Intrăm înăuntru, unde ai mei şedeau cu toţii de poveste în jurul unei lumini de lumânare. Începem şi noi povestea de pe acasă şi mai pe urmă din viforoasele lupte prin care trecuserăm. Câte un blestemat de proiectil inamic ne întrerupea mereu povestea. În fine, ora este 8 seara şi îmi spune Vasile:
– Ioane, eu trebuie să plec, că am mult de mers!
Eu ştiam  că  tot  în  seara asta trebuie ca să intrăm şi noi pe poziţie, în dreapta Reg. 30 D. (Dorobanţi – n.n.). Cu toate astea, eu îl rog să mai stea, parcă îmi spunea cineva că nu avem să ne mai întâlnim niciodată şi că ăstea ne-au fost ultimele minute pe care le trăiam amândoi. Timpul trece şi ora este 9. Şi Vasile mă părăseşte, spunându-mi „Bună seara!” şi iar strângându-ne mâna până la revedere… Însă soarta a fost crudă, că această despărţire ne(-a) fost pentru întotdeauna. Pleacă, ieşind pe poartă, în viscolul ce bătea cu furie de pe vârfurile Tatrei. Intru înapoi în cameră unde îi găsesc pe toţi ai mei culcaţi. Mă culc şi eu, dar nici nu închid ochii bine şi nişte paşi repezi îi aud pe scară. Era agentul. Intră înăuntru:
– Noroc, băieţi!
Eu îi mulţumesc. Apoi îmi comunică:
– Echiparea cât mai repede, ora este 9, la ora 10 trebuie să plecăm!
 Trebuia să mergem între Reg. 30 şi Bat. de Roşiori, la gara Brezno, spre a îndesi cât mai mult poziţia. În 5 minute, oamenii sunt gata pregătiţi, aşteaptă ordinul. În scurt timp urmează plecarea. Lct. Mihai, comandantul Grupului 3, îi auzim comanda clară şi liniştită prin viscolul nopţii:
– Băieţi, la 10 m om de om, înaintarea!
Parcurgem cu mult greu drumul de 6 km până la nord de gara Brezno unde, prin întunericul nopţii, suntem întâmpinaţi de c-dtul Bat. de Roşiori, la postul lui de comandă, care împreună cu el facem recunoaşterea poziţiei, cu multă grijă, ca să nu fim observaţi de inamic. În cele din urmă, ne spune:
 – Băieţi, aveţi mare grijă, pe ziua de ieri eu am fost atacat de 2 ori. Bat cu artileria şi brandurile la m pătrat. Aveţi în faţa voastră un inamic foarte superior, trupe SS germane care caută să smulgă această poziţie a gării cu orice preţ. Totuşi, aceasta pe noi nu ne înspăimântă, că deşi bravii noştri călăreţi, puţini la număr, păstrează cu îndârjire poziţia ocupată.
 În dreapta, la vro 500 m, ştiam că am pe fraţii mei nucşoreni şi pe Vasile cu brandurile lui care rezistau la orice contraatac inamic. Mă simţeam atât de fericit atât timp cât eram înconjurat de vitejii muşceleni care, căliţi în lupte, ştiam ce pot.  În fine, soarta grea, viforul nopţii bătea cu putere, iar noi, în gropile de zăpadă, stam treji la datorie, gândindu-ne la viaţa petrecută în anii dragi ai copilăriei. Un urgent ordin vine prin telefon. Sunt atent. Mâine dimineaţă, la ora 8, Grupul 3 Cercetare va ataca pe direcţia c.f. (căii ferate – n.n.), împreună cu Reg. 30 D. […]. Bravii muşceleni aveau o misiune foarte grea, ca să ocupe cota 957 cu orice pierderi. Hotărâţi şi cu înverşunare de a respinge liftele hitleriste. Se face ziuă, ora atacului soseşte. Bate artileria cu multă îndârjire. Bate brandurile de toate calibrele, de se cutremură  văzduhul. Vitejii dorobanţi, împreună cu noi, călăreţi, ies din gropile de zăpadă şi, din salt în salt, îşi reiau înaintarea, înaintând cu tot timpul nefavorabil, vro 2 km, către o şcoală de agricultură unde era cuibul nemţilor. Suntem primiţi de o ploaie de proiectile. Imediat ne instalăm la pământ şi deschidem un foc viu, cu tot armamentul, asupra şcolii. Nemţii sunt siliţi să părăsească şcoala, încadraţi de proiectile; sunt distruse 3 căruţe cai cu servanţi cu tot. Nu mult după aceasta, suntem salutaţi cu o serioasă ploaie de proiectile inamice. Acest baraj a ţinut o oră, care  în acest timp a fost musai să înaintăm prin baraj. La ora 11, cota 956, împreună cu şcoala de agricultură, sunt ocupate de vitejii dorobanţi şi călăreţi ai Div. a 3-a. Dar Vasile, în această înaintare vijelioasă, cade lovit mortal de un proiectil inamic în mijlocul brandiştilor lui dragi.
Aşa s-a stins viaţa  acestui om plin de bunătate şi nevinovat.
Aşa ştiau să lupte vitejii muşceleni ai Reg. 30 D. împreună cu bravii călăreţi ai Grupului 3 Cercetare, înscriind cu litere de aur în istoria neamului românesc de mâine victorie cu victorie până la distrugerea definitivă a hitlerismului.
Tatra Mică
 I. Don, Martie 1945