Nicolae Eremia vine dintr-o patrie scufundată într-un fel de uitare. Ca uitarea de care se molipsesc, la anumite intervale de timp, obiectele nefolosite, după ce zile, nopţi şi luni de-a rândul ţi-au fost la fel de aproape ca degetele şi ca pielea subţire care creşte pe ele. Continuă să existe, să-şi ducă soarta şi umbra mai departe, adunându-se din adâncul lor orb, pentru ca ţie, atât de al lor chiar şi în înstrăinare, să-ţi fie bine.
Poezia lui Nicolae Eremia are puterea de a suplini o absenţă, de a reactiva unităţi şi forme temporale altfel stinse, autorul se apleacă asupra lor într-o linişte ca de pământ şi lumile acestea încremenite încep să freamăte, să tremure, să vorbească. De-aici şi până la a curge liber în vremea modernă nu mai e decât un exerciţiu de punere în pagină.
„Am îngenuncheat ani în şir în albia râului,/nisipul aurifer/al poeziei/ necontenit l-am cernut,/buzele însetate au sorbit apă tulbure,/rănile au sângerat…/Sunt bogat,/ îmi ziceam uneori/cu o inconştientă lăcomie;/roadele mele vor ostoi foamea urmaşilor mei,/îmi ziceam,/în locul rugăciunii de dimineaţă…/Către asfinţit,/ înaintea somnului lung,/ gânditu-m-am să număr pepitele…/doar câteva mi-au rămas,/cât să pot dovedi că am fost/un căutător de aur” (Am îngenuncheat ani în şir). O confesiune, fără doar şi poate, pe care poetul şi-o asumă cu modestie. Parcă nici n-ar vorbi-o, parc-ar ofta-o. Nicolae Eremia este de o discreţie de închinător la icoane, viaţa cu toate ale ei, inclusiv alcătuirea de strofe şi de întâmplări de cuvinte, e o trudă zilnică, binecuvântată de Sus. De altfel, Roţile de osândă, acest prim volum, structurat pe trei secţiuni şi desenat – se poate spune – cu aceeaşi mână şi cu aceeaşi inimă care au mângâiat în tăcere versul, este, în totul, un imn închinat fiinţei care simte. Fiinţei care iubeşte după ce patimile au obosit şi s-au ghemuit în ea. Fiinţei îngreunate de timp, care află că are de dat piept cu Veşnicia: „La naşterea mea, ursitorile s-au îmbătat,/Alergau pe câmpii ca nişte zălude,/Cu albastru de cer voind să mă ude/Şi să mă arunce în izvor de păcat.(…)/Încearcă noaptea înjunghiată de pleoape/Să mă îndure, plecare,/Ca o rostogolire abstractă/de lumină pe şoapte” (La naşterea mea, ursitorile s-au îmbătat).
Nicolae Eremia nu este un imprevizibil, un spontan. Nu ştie să se joace şi nu-i place să se joace. Versul lui susură într-o albie în care paşii călătorilor s-au mai odihnit, despre care s-a spus de multe ori că este sigură şi netedă. Chiar şi în clipele de ardere intensă, când motivaţia creaţiei, frenezia impulsului vieţii scapă ca o ghiulea, ameninţând cu prăpădul, Nicolae Eremia reuşeşte să controleze spasmele şi chiar spaimele. Versul lui nu loveşte, nu ucide, nu înghite balaureşte. Versul lui se întoarce, inteligent, la ordinea dinaintea revărsatului lumilor: „A explodat în mine un poem,/Aud cuvinte cum stârnesc incendii,/Fluturii ard pe muguri şi atunci/ Statuile-asupresc revolta ierbii./Timpul doboară focul pe o gură,/E ucigaşul rănilor din noi,/Prin palmă-mi curge viaţa spre izvoare,/Iar prin cuvinte curge înapoi”(A explodat în mine un poem).
Clasic prin excelenţă, chiar şi în dragostele cele mari (poate mai ales aici), Nicolae Eremia redescoperă, în epoca aceasta a trăirii mimate şi pe fugă, măsura sentimentului profund. Ca Don Quijote scăpărând deasupra scutului, el închipuie tablouri ale iubirii nesfârşite, în care şi morile, şi vântul au suflete şi se îndrăgostesc: „Ai obosit în gândul meu purtată,/te răzvrăteşti şi totuşi parcă vrei/ În neodihna sufletului eu să/Te pun în versuri şi idei./Îţi aud paşii tulburând timpanul,/Iar viaţa mea doboară rând cu rând,/Întoarce-te, eu îţi aştern poemul/ Cu gerul aşteptărilor în gând” (Ai obosit în gândul meu purtată).
Poetul acesta îmbătător de delicat, îmbătător de temător, ivit ca din ceaţă în lumea literară a Piteştilor, caută să prindă rădăcini în jungla timpului prezent. Lumea lui e aici şi nu e. Nu ştiu dacă va mai exista un al doilea volum. Atât cât există, însă, ţine de sete. Ca merele pe care le mănânc întâi cu ochii şi-abia apoi le las, cu gălăgie mare, să se rostogolească în mine.