Inedită postura lui Gabriel Cazan, directorul Departamentului „Târguri şi Expoziţii” din cadrul Camerei de Comerţ şi Industrie Argeş. Este vorba despre postura de autor de romane S. F., în care se plasează cu trei volume – Umbra, 3150-rapel în ‘88 şi, recent, Încă o şansă. Inedită ipostaza, spuneam, dacă ne raportăm strict la profesia lui şi chiar la zona de mişcare liberă, pe care o amprentează cu voinţa şi cu alegerile de viaţă, în sensul că practică, de ani buni, cu o devoţiune aproape fanatică, speologia şi că are afinităţi cu arta fotografică. S-ar spune că-i de-ajuns pentru o fiinţă omenească, trăitoare într-un secol prea trufaş şi prea grăbit ca să-şi mai pună întrebări profunde şi autentice. Gabriel Cazan infirmă, însă, regula. Mai mult, anatomia lui afectivă are doi poli artistici: Luminiţa Borta, actriţă a Teatrului Alexandru Davila, care-i este soţie, şi Ania, fiica lor, încă din clasele mici pe tot felul de scene improvizate, inclusiv autoare de romane cu iz adolescentin.
Încă o şansă, publicată în această toamnă, readuce în discuţie problematica severă, gravă, actuală a relaţiei noastre cu planeta pe care locuim. Autorul lansează în eter un strigăt disperat şi lucid totodată, încercând să smucească hăţurile unei orbiri ce pare definitivă. Nu vrem să mai vedem, să mai ştim de suferinţa pe care o pricinuim, de prejudiciile apocaliptice aduse Pământului, din cauza vieţuirii la întâmplare, fără discernământ, a deşertificării şi-a despăduririlor împotriva raţiunii, a poluării care ne preface în fantome, a gunoaielor dincolo de orice putere de absorbţie, a experimentelor cu miză exclusiv financiară. Gabriel Cazan trage semnal după semnal de alarmă, se zbate, urlă, ţipă, scandează, ricanează. O face, însă, în numele apartenenţei la rasa umană, un blazon odinioară nobil sau cel puţin gândit aşa, iniţial.
Situaţia imaginată – catastrofa în urma căreia supravieţuitorii ajung să trăiască fetid, mâncând gândaci şi şobolani (de ce nu şi oameni?!) – personajele – Wind, Micra, Soft, Lorin, Ubi, Bobo, roboţii – construiesc un scenariu credibil, conceput într-o scriitură alertă, accesibilă, fluidă, gazetărească. Imaginile se schimbă sub ochii cititorului şi conduc dezinvolt la deznodământ. Interesante sunt breşele către mitologie şi oniric, îmbrăţişarea unei plaje largi de simboluri, regăsibile deopotrivă la Novalis şi la Mircea Cărtărescu.
Cu romanul Încă o şansă, Gabriel Cazan mai face un pas pe buza prăpastiei scriitoriceşti: a fi sau a te prăbuşi într-o dimensiune mereu cvasinecunoscută, cu capcanele şi înşelătoriile ei, cu spectre şi eşecuri, dar şi cu bucurii greu de imaginat, înăuntrul cărora intri cam ca la facere, adică plângând.