În memoria pictorului Gheorghe Pantelie

Cum va fi început pictura? Şi cum începe, de fiecare dată, ea? Ne închipuim, iată, că de o parte se află lumea de obiecte şi forme, fiinţele şi culorile Domnului, iar de cealaltă parte Pictorul, albul pânzei şi culorile sale. De aici, povestea picturii poate să înceapă.
   
Pictura mimetică

Aflat sub puternica impresie a lumii, a măreţiei şi a genezei sale divine, pictorul şi-a început lucrarea ca un dialog între el şi lume. De fapt, pictorul a început prin strămutarea, fir cu fir, a lumii în albul pânzei sale. Această populare cu fiinţele şi obiectele lumii a albului (nimicului) pânzei (care putea fi, desigur, şi pânza peşterii) a însemnat de fapt pictura-peisaj, portretul, compoziţia, natura statică… Pictura este, în această fază a ei, reprezentare sub diverse chipuri a obiectului, întru-chipare a realităţii, a ceea ce există în afara mea întocmai aşa cum există în ordinea lumii şi fără intervenţia mea sau, oricum, cu o intervenţie minimă din parte-mi. Viziunea care îi cere artei să imite natura, lumea fiinţelor şi a obiectelor este viziunea mimetică.     
Pictura mimetică, deci acea pictură care acordă întâietate lumii, obiectului, reprezentării fidele a volumelor, care creează prim-planul şi planul de adâncime (fundalul tabloului), care face posibilă perspectiva, deci spaţiul în defavoarea planului, este prima viziune picturală asupra lumii şi prima teorie asupra picturii înseşi, primul concept de pictură. Viziunea mimetică a condus la pictura realistă, cu extensiile care încep să o submineze: pictura naivă, expresionistă, suprarealistă, constructivism etc., care conduc, cu încetul, la pictura spirituală.