Îngrozitoare Patimi (pe stil ortodox), să auzi că au murit în nici o săptămână, din 20 în 26 aprilie 2008, şi Monica Lovinescu (în Franţa) şi Cezar Ivănescu şi Nicăpetre (în Canada) şi Marcel Chirnoagă – fiecare, în felul lui, un ales al sorţii, o identitate recognoscibilă, ieşită din comun. Că nu suntem capabili să ne sublimăm suferinţa decât prin moarte, „ca români”? Cum să facem să fim mereu conştienţi că totul e trecător şi nimic nu merită? Că nu ne mai plânge nimeni de milă? Dumnezeu să-i odihnească în pace.
În ziua în care elita Uniunii Scriitorilor din România (USR) îşi aniversa, al sediul ei, Centenarul cu Traian Băsescu, preşedintele ţării (şi cu suita lui de SPP-işti, care ţineau scriitorii de rând „fără invitaţii” la poarta sediului USR, deşi era sărbătoarea tuturor scriitorilor, nu a unei părţi), şi cu premierul Călin Popescu Tăriceanu la Clubul Diplomaţilor, joi, 24 aprilie seara s-a aflat de moartea lui Cezar Ivănescu, consternantă. A doua zi, vineri, 25 aprilie, erau depuse la Ateneul Român urnele simbolurilor noastre morale Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, de neînlocuit, aduse de la Paris cu un avion special.
Lui Cezar Ivănescu nu i s-a adus nici un onor, comunicatul USR e mai degrabă diletant, jenant…