Încearcă să afle care-i sensul vieţii. Poate că se ascunde în fragilitate. Poate că e tocmai energia din piept şi din viscere, zbaterea între voluptate şi moarte. Ori poate că nu-i nicăieri, pentru că aşa ceva, de fapt, nu există. L-am inventat noi, mintea noastră, care are nevoie de ordine şi de coerenţă, ca să nu se prăbuşească.
Ion Aurel Gârjoabă se apropie liniştit de porţile deceniului şapte. A trăit până acum ca o lebădă hrănită cu adâncuri, urcând şi coborând pe funiile luminii ezitant, pipăind vagul, incertitudinea cu mai multe perechi de ochi. Se poate să se fi aflat de câteva ori aproape de răspunsuri. Sau, dacă nu de răspunsuri, măcar de un capăt de soluţie, de drum. Se poate, cu alte cuvinte, ca Lumina să i se fi deschis, să i se fi arătat. Ion Aurel Gârjoabă a ales însă întotdeauna – şi cred că nu conştient – plutirea departe de miezul fierbinte, desprinderea de orizont ca şi cum orizontul însuşi s-ar desprinde o dată cu el. Se fereşte parcă să nu ardă. Se fereşte să nu-l doară ce vede şi înţelege. De-aici şi tendinţa de a cultiva detaliul – dă senzaţia că plimbă o flăcăruie discretă peste fâşii de timp înfăşurate în foiţe subţiri de întuneric – de a o prelucra şi de a o finisa până când devine ea însăşi focar de iradiere, planetă cu soare propriu şi cu destin independent.
Aceasta este atmosfera de pe simezele Bibliotecii Judeţene din Piteşti, în fapt de ianuarie. Acestea sunt premisele de la care pleacă prima expoziţie din 2008 a artistului trăitor în  Curtea de Argeş, născut în Mehedinţi, şcolit la Timişoara, maestru într-ale privirii pentru generaţii de învăţăcei, care-şi duce azi existenţa pe lacul imaginar, cu lebede imaginare, de sub turla Mânăstirii lui Manole. Ca o lebădă hrănită cu adâncuri.