IOANA ŞI TRAIAN DUŢĂ ZBOARĂ LA METOPA
La Curtea de Argeş se trăieşte frumos. Mai ferit parcă de hâdul metropolei moderne. Cel puţin dacă judecăm după artiştii locului, camuflaţi în dosul unor priviri albastre ca vara, al pletelor cavalereşti, al gesturilor uşor stângace, ca de păpuşă scoasă din cufăr şi netezită la repezeală pe faţă şi pe hăinuţe.
De la Curtea de Argeş au venit la Piteşti, la sfârşit de iunie, să-şi expună lucrările la Galeria Metopa, sculptorul Traian Duţă şi fiica sa mai mică, Ioana Teodora, coloristă cu vocaţie.
Traian Duţă, aniversat pe 27 iunie, la cei 55 de ani de viaţă liberă şi spumoasă, vorbeşte – şi vorbeşte mult – dar numai dacă-l provoci. Râde sonor, cu forţă. Faţa lui nu-i de-aici, cred că i-a pictat-o cineva care a stat destul pe la Veneţia. Ori pe la Florenţa. Şi care l-a văzut umblând pe înserat şi mângâind zidurile calde ale bazilicilor cu porumbei.
Traian Duţă nu-i de-aici nici când închipuie din bronz, la mici dimensiuni, siluete fragile şi lungi ca aţa, contorsionate comic, îmbrăţişate cu cerul, descinse direct din Cervantes. O planetă de-a dreptul, de făpturi care-ar putea deveni cândva oameni, care au omenescul înscris în liniile pure şi puţine din care sunt trasate. Formele de încăput în palme sunt, de altfel, slăbiciunea sculptorului argeşean, nu-i displace însă nici alonja care împunge grav, şi nu doar vertical, lumina. Traian Duţă are trei asemenea lucrări monumentale, repere pentru comunitatea în mijlocul căreia se găsesc: Monumentul Eroilor şi statuia în bronz Mihai Viteazul din Curtea de Argeş, iar la Corbi – Naum Râmniceanu.
Ioana Teodora are deja, la cei 17 ani împliniţi, un palmares care promite. De cum a deschis ochii asupra lumii, Ioana şi-a urmat tatăl în atelier, unde-a început să amestece culori şi să pipăie forme. Astăzi, nu se mai vrea, nu se mai concepe altfel decât la şevalet. A învăţat până acum la Colegiul Naţional Vlaicu-Vodă din oraşul natal, dar din toamnă va bate hotărât drumul către Liceul Lipatti din Piteşti. Expoziţia ei de la Metopa se arcuieşte într-un dans melancolic de păsări colibri. Nimic mai diferit – s-ar zice la o primă vedere – de compoziţiile hieratice ale tatălui, plasate ca o horă astrală, horă-replică la mişcarea rapidă de aripi de pe pânzele colorate ale fiicei. Pasărea, cât de mică, este prin excelenţă un simbol rotund, o creaţie nedezminţită a pământului, ieşită din pământ, purtând în pântecele ei greutatea pământului. Ioana Duţă scutură însă de lut corpul zburătoarelor. Din originea lor gravitaţională nu mai rămâne decât forma – şi aceea discutabilă, din perspectiva abordată – şi o notă pronunţată de melancolie, specifică tuturor vieţuitoarelor care se întorc, până la urmă, în ţărână.
Zborul materiei, înfăţişat la Metopa, în aceste zile de caniculă legendară, de Ioana şi de Traian Duţă din Curtea de Argeş are, fără nicio urmă de îndoială, puterea de a rupe barierele care încorsetează clipa, care o limitează şi care o fac să fie mai puţin decât gândirea din care şi-a luat zborul.
La Curtea de Argeş se trăieşte frumos. Mai ferit parcă de hâdul metropolei moderne. Cel puţin dacă judecăm după artiştii locului, camuflaţi în dosul unor priviri albastre ca vara, al pletelor cavalereşti, al gesturilor uşor stângace, ca de păpuşă scoasă din cufăr şi netezită la repezeală pe faţă şi pe hăinuţe.
De la Curtea de Argeş au venit la Piteşti, la sfârşit de iunie, să-şi expună lucrările la Galeria Metopa, sculptorul Traian Duţă şi fiica sa mai mică, Ioana Teodora, coloristă cu vocaţie.
Traian Duţă, aniversat pe 27 iunie, la cei 55 de ani de viaţă liberă şi spumoasă, vorbeşte – şi vorbeşte mult – dar numai dacă-l provoci. Râde sonor, cu forţă. Faţa lui nu-i de-aici, cred că i-a pictat-o cineva care a stat destul pe la Veneţia. Ori pe la Florenţa. Şi care l-a văzut umblând pe înserat şi mângâind zidurile calde ale bazilicilor cu porumbei.
Traian Duţă nu-i de-aici nici când închipuie din bronz, la mici dimensiuni, siluete fragile şi lungi ca aţa, contorsionate comic, îmbrăţişate cu cerul, descinse direct din Cervantes. O planetă de-a dreptul, de făpturi care-ar putea deveni cândva oameni, care au omenescul înscris în liniile pure şi puţine din care sunt trasate. Formele de încăput în palme sunt, de altfel, slăbiciunea sculptorului argeşean, nu-i displace însă nici alonja care împunge grav, şi nu doar vertical, lumina. Traian Duţă are trei asemenea lucrări monumentale, repere pentru comunitatea în mijlocul căreia se găsesc: Monumentul Eroilor şi statuia în bronz Mihai Viteazul din Curtea de Argeş, iar la Corbi – Naum Râmniceanu.
Ioana Teodora are deja, la cei 17 ani împliniţi, un palmares care promite. De cum a deschis ochii asupra lumii, Ioana şi-a urmat tatăl în atelier, unde-a început să amestece culori şi să pipăie forme. Astăzi, nu se mai vrea, nu se mai concepe altfel decât la şevalet. A învăţat până acum la Colegiul Naţional Vlaicu-Vodă din oraşul natal, dar din toamnă va bate hotărât drumul către Liceul Lipatti din Piteşti. Expoziţia ei de la Metopa se arcuieşte într-un dans melancolic de păsări colibri. Nimic mai diferit – s-ar zice la o primă vedere – de compoziţiile hieratice ale tatălui, plasate ca o horă astrală, horă-replică la mişcarea rapidă de aripi de pe pânzele colorate ale fiicei. Pasărea, cât de mică, este prin excelenţă un simbol rotund, o creaţie nedezminţită a pământului, ieşită din pământ, purtând în pântecele ei greutatea pământului. Ioana Duţă scutură însă de lut corpul zburătoarelor. Din originea lor gravitaţională nu mai rămâne decât forma – şi aceea discutabilă, din perspectiva abordată – şi o notă pronunţată de melancolie, specifică tuturor vieţuitoarelor care se întorc, până la urmă, în ţărână.
Zborul materiei, înfăţişat la Metopa, în aceste zile de caniculă legendară, de Ioana şi de Traian Duţă din Curtea de Argeş are, fără nicio urmă de îndoială, puterea de a rupe barierele care încorsetează clipa, care o limitează şi care o fac să fie mai puţin decât gândirea din care şi-a luat zborul.