O primăvară cu Delia Diaconescu, Stefano Chiozzi, Mircea Vasilescu, Florin Mitrea, Andreea Butnaru, dar mai ales cu Frederic Chopin. Poate fi şi acesta un început, iar eu am reacţionat ca atare la concertul-mărţişor, din seara de 2 martie.
Dedicat acestui timp, gândit pentru acest loc – de Filarmonica din Piteşti – urmărit în duh de romanticul de-acum două secole, concertul şi-a propus să facă să curgă puţină lumină în fiinţa îngroşată de-un sânge prea roşu, de-o patimă prea aspră, de-un noroi vârtos.
Chopin, a cărui graţie sonoră trece prin materie, fără ca pe ea s-o doară, a fost susţinut în ramă de Robert Schumann, de Cesar Frank şi de Mendelssohn Bartholdy. Umbre călătoare peste feţe călătoare şi peste feţe trăitoare (mă gândesc la expresiile transfigurate ale tinerilor interpreţi).
Am urmărit-o pe Delia Diaconescu (vioară), alături de Stefanno Chiozzi (pian), traversând ca-ntr-o gondolă Sonata în La major. Nu-i vorba doar că au executat corect, că şi-au însuşit jocul neverosimil al degetelor şi că răspund spontan unor comenzi muzicale tehnice, care articulează armonic icnetul, suspinul, povara. Este mult mai mult decât atât, pentru că am simţit că se întâmplă ceva în coşul pieptului, că se dezleagă acolo nişte rădăcini crescute peste măsură, care tot încearcă să-mi fure suflul şi sufletul.
Vioara lui Mircea Vasilescu, violoncelul lui Florin Mitrea şi pianul Andreei Butnaru s-au înfipt şi ele, ca securile celeste, în jungla de mâzgă şi de lucruri – generic lucruri – nelămurite, neînţelese, neduse până la capăt. Întru totul o chirurgie  nedureroasă, umblând prin mine în vârful unghiilor, răsucind, tăind, extirpând, ca să coasă, să prindă apoi la loc.
N-am să spun că a fost frumos. Nici că a fost o reuşită. Scriu aici însă că, la concertul aniversar Chopin, m-am simţit parte importantă din spiritul lumii, om mic şi om mare, trecător şi transcendent, aşa cum se cade să ne amintim că suntem în fiecare secundă a vieţii noastre.