Am trăit zilele trecute – şi nu mi se întâmplă prea des – experienţa scufundării în materia Celuilalt, în fulguraţiile şi-n ploile lui de stele, în spiritualitatea lui „acasă”, acel „acasă” care rezonează diferit în fiecare dintre noi, dincolo de căldura comună tuturor cuiburilor din lume. Prilejul? Gheorghe Păun, matematicianul, profesorul, academicianul (şi încă alte titluri de nobleţe intelectuală), s-a arătat la faţă ca poet, în volumul Teama de toamnă. Versuri scrise la flacăra delicată a prozodiei, care nu au de-a face în nici un fel cu abordările de azi, o sensibilitate de lacrimi şi frunze, de clopote, ulcele şi uluci, de aşteptare dinaintea icoanelor cu sfinţi şi părinţi.
În Teama de toamnă, Gheorghe Păun nu este deloc modern, nici nu cred că şi-a propus să fie, dar desuetudinea lui are o prospeţime şi este de-o frumuseţe care câştigă în intensitate tocmai pentru că nu mizează pe artificii, pe construcţii supraetajate, cu multe lacăte şi chei, feţe şi interfeţe: „Ulcele-n uluci înnegrite tresar./Mă cheamă? M-alungă? Să ştiu nu am cum./Câini răguşiţi hămăie rar/Şi turme ridică praful pe drum.” (Amiază) sau „Din ramele de lemn zâmbesc părinţii/Şi tac; demult n-au mai dorit ceva,/Se uită lung la mine precum sfinţii,/ Doar din privire parc-ar întreba./ Sunt îmbrăcaţi frumos, de liturghie,/ Cum nu-i vedeam decât arareori./Cu fotă ea, iar el cu pălărie,/El ceas la vestă, ea batic cu flori”. (Icoane)