Faţa plată şi pârlită a unui septembrie care nu mai seamănă cu nici un altul de până la el. Un septembrie încins de obida unei omeniri sleite de oboseală şi de patimă. Un septembrie scăpat dintr-o puşcărie solară, cu tălpile crăpate, cu genunchii moi de tot, care nu mai vrea să mai încerce nimic, nici să meargă unde-o vedea cu ochii, nici să se trântească pe jos, ca să-l amuşine vreo pasăre de pradă.
Într-o altă buclă temporală, în care s-a-ncuibat pictorul argeşean Şerban Popescu, Septembrie are galanterii de doamnă mare. Se înfăţişează – ba chiar se comportă – matur şi cu atenţie gingaşă faţă de privitorul cojit deja de celălalt septembrie.
Expoziţia lui Şerban Popescu este în totul o vibraţie. Fiecare lucrare, prinsă în acul de păr al unei cifre sau al unui număr, de regulă multiplu de doi (spuneam că-i multă cochetărie la mijloc), umple aerul cu respiraţia ei, cu energia împerecherii cerului cu pământul, a griului extrem de masculin cu fermitatea verde-brună a pântecului Mamei Geea. Silueta copacului, unicul, purtând semnele definitivei despletiri, sau depărtatele zăvoaie, călătoare peste coline, împlinesc tot acest ritual al golirii de un anume conţinut, în aşteptarea coacerii altor poame, altor struguri, altor rădăcini de leac.
Metafizică şi senzualitate. Bărbat şi femeie. Trecere şi petrecere. Cineva pleacă, altcineva rămâne să se uite cum se face tot mai mic, şi mai mic, până dispare la capătul poveştii. O reuşită a lui Şerban Popescu această expoziţie de la Galeria Metopa din Piteşti. Dincolo de experienţa plastică, de experienţa de viaţă, de trăirea în eposul amintirii, SE  PT  EM  BR  IE este o întâlnire esenţială. Artistul devine Călăuză. Parcă pe neaşteptate. Iar tu te abandonezi şi-l urmezi cu sufletul la gură.