Despre Cartea şoaptelor  – şi-mi închipui că şi alţii gândesc la fel – e bine de scris, de vorbit, de explicat, de povestit, de dus mai departe oricum altcumva, abia după ce inima ţi s-a făcut mică. Mică de tot, mai mică decât bătaia ei care te ţine în viaţă. Şi abia după ce vei fi priceput, până la ultimul os, că nimic nu e nici categoric, nici definitiv şi că, neavând toată această putere, mereu va durea câte ceva.
Probabil că destinul armenilor şi, pe undeva, şi steaua lui Varujan Vosganian au de ars viaţa şi moartea nediferenţiat, au de plătit şi de răsplătit, sunt energii care devorează şi energii care se lasă deopotrivă devorate. Cartea şoaptelor  dă seamă de istorie în felul în care dă seamă de zilele lui cel spovedit şi împărtăşit. Varujan Vosganian nu condamnă, nu împarte penitenţe, nu afuriseşte. Încearcă să înţeleagă. Şi o face cu străduinţa copilului care iubeşte cu ochii şi cu dinţii, cu văzutul, dar mai ales cu nevăzutul. Cu misterul de la rădăcina tuturor fiinţelor, intuind că ele nu sunt numai fiinţe. De-aici căldura care se strecoară în tine în timp ce afli, în timp ce citeşti, o căldură pe care-o tragi peste minte şi de-acolo mai jos sau mai sus. Nu mai sunt sigură acum, mi s-a părut c-ar fi aşa în urmă cu ceva vreme, că-i vorba în primul rând despre lumină, în Cartea şoaptelor. Cred că despre căldură-i vorba. Poţi să nu vezi, dar n-ai cum să nu simţi.
Înnebunitor de senzuală, o femeie fatală, fraza lui Varujan Vosganian. Chiar şi-atunci când narează pur şi simplu. Senzaţia e că ai vrea să adormi, eşti cu capul în poala cuiva, el te mângâie, suflă peste pielea ta, deja se încropeşte un vis, celălalt continuă să te mângâie, până când palma lui intră în tine adânc. De-aici o întreagă dedublare şi-o întreagă neputinţă, nici să dormi, nici să stai treaz, pâlpâi între lumi. Aşa a intrat în mine Cartea şoaptelor. Ca o mână străină care voia să se-ncălzească. Ea voia să se-ncălzească, eu voiam să adorm.
Mă întreb mereu care-i secretul cărţilor mari. E al lor secretul sau e mai degrabă al făcătorilor de carte? Este, adică, al celui care se lasă iubit, suportând toate consecinţele, sau al celui care iubeşte şi care-şi asumă şi victoria, dar şi greşeala? Înclin să cred că întotdeauna călăreţii fac legea, chiar  şi-atunci când o fac în şoaptă. Pe de altă parte, calul şi pământul de sub copite sunt şi ei, la nivel subliminal, potenţial divini, potenţial atoateştiutori.