Nici nu mai credeam că astăzi, în aşa-zisa epocă postmodernă, aşadar în epoca ce face din ironie, mimetism grosier şi pastişă normă de creaţie, se mai poate scrie o proză „de dragoste”, care, pe deasupra, să te şi cucerească. Credinţa aceasta mi-a fost însă contestată recent de câteva pagini pe care Dumitru Ungureanu le-a citit în cadrul Lecturilor publice, zilele trecute, la Centrul Cultural.  
„Declaraţia unui cabotin” este, aşadar, o proză de dragoste, în care personajul masculin (bărbatul care povesteşte la persoana întâi) nu ezită să îi recunoască femeii iubite, pe lângă farmec, şi calităţile morale şi inteligenţa. O proză care pune în scenă o legătură curată şi puternică, nevoită să înfrunte ostilităţile unui mediu sec – bârfe, aluzii, cutume – şi în care personajele ţin în viaţă aura care le dă viaţă. O proză sensibilă, care ştie să îşi gradeze emoţia – dramatismul şi mâhnirea –, de la primul şi până la ultimul cuvânt.
Interesante au fost – într-un anume fel – comentariile. Scriitorul Marin Ioniţă a disociat între real şi fantastic, spunând că prozatorul trebuie să opteze fie pentru un plan, fie pentru celălalt. Jean Dumitraşcu s-a împiedicat într-un cuvânt licenţios şi nu a mai văzut nimic în afară de el, deşi cuvântul în cauză dădea foarte bine acolo unde era pus. Poetul Aurel Sibiceanu a executat piruete, îndelungi şi elegante piruete în afara prozei citite, punctând totuşi calitatea artistică, Mariana Şenilă a remarcat spiritul de fineţe psihologică, Dumitru Augustin Doman ne-a făcut un bun portret al prozatorului, iar un personaj extraliterar a căutat să argumenteze proza din punct de vedere biografic, asigurându-ne că autorul nu este nici fustangiu, nici homo. Adică dacă era fustangiu sau homo nu era prozator… Atâta înţeleg unii din literatură!
Trecând peste asta, merită să ducem mai departe ideea lui Marin Ioniţă. Eu cred că prozatorul sau poetul trebuie să alterneze între realitate şi ficţiune. Nici realitatea în sine, nici ficţiunea în sine nu sunt suficiente operei literare. Direcţionarea prozei ori a poeziei doar către unul din planuri le pierde deopotrivă. Poate că ficţionalizarea realului este expresia potrivită pentru condiţia estetică a operei literare. Îi mai putem spune stranietate sau debanalizarea realului. Proza lui Dumitru Ungureanu a înţeles şi exprimat convingător acest lucru.