Seară de martie cărunt la Piteşti. Galeria Metopa – pregătită să primească vizitatori. Scaune în semicerc. Pe simeze, lucrările lui Ion Aurel Gârjoabă. Pe peretele din faţă, cum intri, amprenta liniştită a unei videoproiecţii în aşteptare. Freamăt. Miros de umezeală. Ion Pantilie şi Gheorghe Dobrică îşi dreg ţinuta de oficianţi. Ştim ce va să fie, dar nu ştim cum va să fie. Şi mai ales dacă a meritat să-ţi încalţi melancolia în ghete şi să respiri aerul îngheţat care numai primăvară nu prevesteşte, oricât te-ai căzni s-o imprimi pe feţele altora şi pe-a ta, în oglindă, înainte să ieşi din casă.
Filiala Piteşti a Uniunii Artiştilor Plastici din România a spart însă gheaţa. Vernisajele blazate, cu repetiţie, au rămas undeva, în 2009. Se încearcă acum altceva în materie de rezonanţă cu cetatea îmbătrânită şi îmbâcsită. Aşa se face că, în seara de 10 martie, 16 plasticieni profesionişti au curs pe ecran, vreme de o oră, înăuntru şi afară, sub ochii străzii, cu portret personal, date de identitate artistică şi fotografii ale lucrărilor care-i plasează spectaculos către vârful săgeţii întotdeauna ţintind inima posterităţii.
Îl cunosc pe fiecare în parte, îmi permit să fiu subiectivă cu fiecare în parte, îi simt (pe unii mai mult, pe alţii mai puţin) şi omeneşte, dar şi agăţându-mă, preţ de secunde şi de centimetri, de aura lor de artişti. Văzându-i însă împreună – seara de 10 martie este, ca în sport, o victorie de echipă – prinşi în aceeaşi oră-document de imagine şi muzică (realizarea pe suport media i-o datorează profesorului Romulus Vlădău de la Liceul de Artă Dinu Lipatti), am devenit pe de-a-ntregul conştientă de măsura lor, le-am intuit până la capăt forţa,  cred că le-am intuit şi demonii.
Pe alte meleaguri, artiştii cu foc în creier s-au strâns de mult într-o singură funie, într-un singur ciorchine, astfel încât să poată să devină vizibili şi să capete autoritate. Autoritatea categorică a elitei. Noi avem încă multe temeri, ezităm, paşii pe care ne încumetăm să-i facem la un moment dat sunt mici, rari şi neverosimili. Tocmai de-aceea episodul din albumul înzăpezit de martie 2010 merită el însuşi o fotografie. Mai cu seamă că promite o continuitate elaborată – dezbateri, ateliere de creaţie, fraternizarea cu celelalte uniuni artistice. Şi, neapărat, o cursă umăr la umăr, în echipă (mi se pare esenţial, astăzi) cu tehnologia de ultimă generaţie.