Lecţia universitarilor japonezi pentru elevii români
Doi tineri profesori universitari, Moriyama Tomohiro şi Okahara Tsuguharu din Osaka şi, respectiv, Kyoto, doi reprezentanţi ai unei naţiuni care în plan economic, bancar, tehnologic, comercial a atins performanţa, vin într-o ţară abia intrată în Europa, într-un oraş neştiut, să spunem al nostru, la o şcoală de care „n-a auzit nimeni”, pentru a le vorbi elevilor români de gimnaziu despre Japonia, patria lor.
Lecţia este „predată” modern, prin imaginile afişate pe ecranul unui laptop. Copiii şi profesorii japonezi discută numai în limba engleză. Sunt prezentate în paralel Japonia tradiţională şi cea contemporană, noţiuni de geografie, istorie şi religie niponă. Totul, după cum am mai spus, prin imagini, aşadar printr-o metodă de puternic impact. După ce elevii află că Japonia este un mare consumator de peşte – un popor care trăieşte în insule nici n-ar putea fi altfel – profesorii au avut inspiraţia să împartă pacheţele cu peşte oceanic uscat, care a fost consumat pe loc „în limba română”…
Profesorii străini ar fi preferat, desigur, ca imaginile să fie prezentate pe un ecran mare, nu pe laptopul personal. Nu îşi închipuiau că o şcoală poate fi lipsită de banalul proiector. În Japonia fiecare profesor primeşte anual, în afara salariului, 10.000 de dolari pentru achiziţionarea cărţilor, laptopurilor şi altor materiale didactice.
Moriyama Tomohiro şi Okahara Tsuguharu, invitaţi în Şcoala Nr. 6 „N. Bălescu” Piteşti de către directoarea Silvia Neagoe şi profesoara Mihaela Manea, s-au pregătit pentru lecţia predată copiilor în 23 februarie ca pentru susţinerea unui lectorat la universitate.
Am citit acum câţiva ani un „Tratat despre lucrul bine făcut”. Iată pe viu un astfel de lucru. O naţiune recunoscută în lume pentru gradul ei de cultură şi civilizaţie nu are orgoliul de a trece nepăsătoare pe lângă noi, ci vine chiar ea să se prezinte în faţa celor ce vor să-i asculte. Mai mult decât atât, rămân surprins să aflu că avem un loc aparte în inima tinerilor profesori japonezi:
„În Austria, Italia şi Germania, ţările pe care le-am vizitat de curând, elementul artificial este evident. În România este cu totul altfel. Nici la Osaka, nici la Kyoto, nici în toată Japonia eu nu am văzut niciodată cai, iarbă crescută natural, neplantată, nu am mâncat roşii care să aibă gustul de aici sau pâine de vatră. La noi nu se găseşte, bineînţeles, nicăieri ţuică, palincă şi mai ales… vişinată”.
Cei doi profesori sunt atât de îndrăgostiţi de România încât unul dintre ei s-a căsătorit cu o româncă, iar celălalt plănuieşte să-şi cumpere o casă la munte, acolo unde iarba este iarbă, iar caii şi oile pasc în libertate.
Văd astfel că supercivilizaţia pierde întotdeauna ceva, iar „rămânerea în urmă” are şi ea un farmec al ei. Mai aflu că în lăcaşele de cult din Japonia nu întâlneşti decât turişti, pentru că japonezul este total absorbit de muncă. Pentru cei crescuţi sub sloganul „time is money” al societăţii consumiste, prezenţa credincioşilor în biserici „din timpul lor liber”, timp destinat odihnei, este un lucru nefiresc. De-acum, printre credincioşii români îl vom afla şi pe Tomohiro, care s-a botezat, devenind Toma…
După ceea ce suportăm în urma politicii aberante de acasă, modul în care japonezii percep România, te face să speri.
Doi tineri profesori universitari, Moriyama Tomohiro şi Okahara Tsuguharu din Osaka şi, respectiv, Kyoto, doi reprezentanţi ai unei naţiuni care în plan economic, bancar, tehnologic, comercial a atins performanţa, vin într-o ţară abia intrată în Europa, într-un oraş neştiut, să spunem al nostru, la o şcoală de care „n-a auzit nimeni”, pentru a le vorbi elevilor români de gimnaziu despre Japonia, patria lor.
Lecţia este „predată” modern, prin imaginile afişate pe ecranul unui laptop. Copiii şi profesorii japonezi discută numai în limba engleză. Sunt prezentate în paralel Japonia tradiţională şi cea contemporană, noţiuni de geografie, istorie şi religie niponă. Totul, după cum am mai spus, prin imagini, aşadar printr-o metodă de puternic impact. După ce elevii află că Japonia este un mare consumator de peşte – un popor care trăieşte în insule nici n-ar putea fi altfel – profesorii au avut inspiraţia să împartă pacheţele cu peşte oceanic uscat, care a fost consumat pe loc „în limba română”…
Profesorii străini ar fi preferat, desigur, ca imaginile să fie prezentate pe un ecran mare, nu pe laptopul personal. Nu îşi închipuiau că o şcoală poate fi lipsită de banalul proiector. În Japonia fiecare profesor primeşte anual, în afara salariului, 10.000 de dolari pentru achiziţionarea cărţilor, laptopurilor şi altor materiale didactice.
Moriyama Tomohiro şi Okahara Tsuguharu, invitaţi în Şcoala Nr. 6 „N. Bălescu” Piteşti de către directoarea Silvia Neagoe şi profesoara Mihaela Manea, s-au pregătit pentru lecţia predată copiilor în 23 februarie ca pentru susţinerea unui lectorat la universitate.
Am citit acum câţiva ani un „Tratat despre lucrul bine făcut”. Iată pe viu un astfel de lucru. O naţiune recunoscută în lume pentru gradul ei de cultură şi civilizaţie nu are orgoliul de a trece nepăsătoare pe lângă noi, ci vine chiar ea să se prezinte în faţa celor ce vor să-i asculte. Mai mult decât atât, rămân surprins să aflu că avem un loc aparte în inima tinerilor profesori japonezi:
„În Austria, Italia şi Germania, ţările pe care le-am vizitat de curând, elementul artificial este evident. În România este cu totul altfel. Nici la Osaka, nici la Kyoto, nici în toată Japonia eu nu am văzut niciodată cai, iarbă crescută natural, neplantată, nu am mâncat roşii care să aibă gustul de aici sau pâine de vatră. La noi nu se găseşte, bineînţeles, nicăieri ţuică, palincă şi mai ales… vişinată”.
Cei doi profesori sunt atât de îndrăgostiţi de România încât unul dintre ei s-a căsătorit cu o româncă, iar celălalt plănuieşte să-şi cumpere o casă la munte, acolo unde iarba este iarbă, iar caii şi oile pasc în libertate.
Văd astfel că supercivilizaţia pierde întotdeauna ceva, iar „rămânerea în urmă” are şi ea un farmec al ei. Mai aflu că în lăcaşele de cult din Japonia nu întâlneşti decât turişti, pentru că japonezul este total absorbit de muncă. Pentru cei crescuţi sub sloganul „time is money” al societăţii consumiste, prezenţa credincioşilor în biserici „din timpul lor liber”, timp destinat odihnei, este un lucru nefiresc. De-acum, printre credincioşii români îl vom afla şi pe Tomohiro, care s-a botezat, devenind Toma…
După ceea ce suportăm în urma politicii aberante de acasă, modul în care japonezii percep România, te face să speri.