Un top realizat de România liberă cu acest subiect (nr. din 22 ianuarie 2010) ar indica, potrivit aprecierii cotidianului, faptul că „gusturile de ultimă oră ale românilor arată o deplasare dinspre poezia clasică spre cea modernă şi postmodernă”. Trecem peste suprapunerea lejeră a criteriului „gust” cu cel al vandabilităţii (topul a avut în vedere datele furnizate de lanţul librăriilor Diverta şi Cărtureşti-Verona). Asta e! Sunt selectaţi zece poeţi. Primul, aşa cum se şi cuvine, Mihai Eminescu, poetul „titular” al poporului român, mitizat în continuare, în pofida unor contestări care bănuim că n-au avut un ecou în publicul larg, cu o mentalitate aflată la intersecţia programelor şcolare şi a „accesibilităţii” emoţionale. Această „accesibilitate” a devenit de-a lungul mai multor generaţii un factor care a fasonat recepţia poeziei în rîndul maselor, astfel încît avem de-a face cu o valenţă „eminesciană” a „simplului cetăţean”, dispus a raporta toate producţiile poeticeşti la acest arhetip. Ion Minulescu, aflat pe locul doi, e un soi de Cupidon cu state de serviciu îndeajuns de îndelungate. Mai are, se vede, destule săgeţi pentru a provoca răni dulci fiinţelor îmbătate de eleganta lascivitate a stihurilor sale, aidoma unui tablou reprezentînd un nud provocator. Romanţele pentru mai tîrziu, în realitate n-au întîrziat niciodată la întîlnirile cu tinerii, cei de azi care-l apreciază avînd o oarecare înclinaţie retro (erotism clamat, poză, cantabilitate). Dar surpriză, mare surpriză! Locul trei îi aparţine Ninei Cassian. Nu cumva e un efect strict al momentului lansării recente a unui volum al acesteia, în prezenţa autoarei care s-a îndurat a reveni cu acest prilej în ţară? Deoarece „luciditatea”, evocată de România liberă, fie şi „sarcastică”, fie şi confruntîndu-se cu „vraja erotică” a hetairei socialiste, e iremediabil minoră. O poleială preţioasă a unei structuri de metal ordinar, care pe alocuri a început să ruginească… Cu Alecsandri, beneficiar al locului patru, revenim în spaţiul bunelor sentimente, salubru, odihnitor. Bardul Ostaşilor noştri şi al Pastelurilor are alura unui dascăl al primilor noştri ani de şcoală, căruia îi păstrăm pururi (dacă nu ne-am alienat sufleteşte prea tare) o plină de gratitudine amintire. Locul cinci e al lui Mircea Cărtărescu. Un soi de Nichita Stănescu al optzeciştilor, autorul Dublului album, antologie care s-a vîndut, după cum suntem informaţi, „ca pîinea caldă”, posedă, ca şi numitul predecesor, ca şi, ceva mai înainte (e drept, pe un palier tot mai depreciat), Ionel Teodoreanu, o latură mondenă, suportînd, după cum se pare, asaltul vijelios al admiratorilor de ambe sexe. Şi cum să nu seducă titluri graţios-pragmatice, ca de pildă Cînd ai nevoie de dragoste, sau cu un irezistibil ingredient hippy, ca de pildă O motocicletă parcată sub stele?  
Abia locul şase îi revine lui Bacovia, o figură antitetică faţă de Nichita, Cărtărescu, Ionel Teodoreanu şi alţii de aceeaşi factură a feericei prezenţe personale, iscînd succesul spontan. Un antimonden frapant. Un saturnian, un taciturn, „bizar”, prin ce ar putea atrage, la ora actuală, Bacovia? Poate prin acea deznădejde măcar subiacentă a unei lumi alexandrine, sorbită de „chemări de dispariţie”, chiar dacă inaudibile pentru mulţi dintre noi, prin angoasa unui sfîrşit de ciclu. Dacă Eminescu înstruna melancolia unei epoci, totuşi, de propăşire, autorul Plumbului cîntă „serenada din topor” a uneia, după toate semnele, declinantă. E umbra rece a mercantilismului devorator, a frivolităţii frenetice, a concupiscenţei dezlănţuite, a pornografiei. Un spirit ale cărui „profeţii” nu neapărat „politice” le putem desluşi în treptata lor împlinire… La locul şapte îl găsim pe Emil Brumaru. Cu adevărat, „popularitatea poetului se datorează în special poeziei licenţioase”. Nu pudicul, imaculatul, seraficul Brumaru, id est unul dintre cei mai de seamă poeţi contemporani, interesează, ci acela care a săvîrşit o uluitoare întoarcere cu 180 de grade, raliindu-se grăbit, la senectute, deşuchierilor modei de ultim moment. Palinodia ni-l arată robit cu savoare cerinţelor ei coprofage. E un caz. Şi ce mai caz! Locul opt îi e rezervat lui Marin Sorescu. De ce? „Românilor le place umorul, iar ironia hîtrului poet din Dolj le acoperă aşteptările şi le măguleşte inteligenţa”, explică, binevoitor, România liberă. „Umor”, să precizăm, nu tocmai pretenţios, ţinînd seama de nenumăratele texte în acest registru, sub semnătura Sorescului, de calitate îndoielnică, probă a unui slab autocontrol, a unei emisii îmbelşugate, mult sub cota exigentului Topîrceanu. „Inteligenţă” şi ea modestă, deoarece îşi propune a o măguli pe cea a cititorilor la grămadă. Să recunoaştem şi noi că autorul Migdalelor amare, după care oamenii din interbelic erau „înnebuniţi”, a fost „detronat” de bardul oltean, ceea ce dovedeşte o simplă substituţie, prin mecanica temporalităţii, pe aceeaşi direcţie a hazului băştinaş. Alt pretendent al posturii de „isteţ naţional” ar fi putut fi Dinescu. Dar acesta preferă acum gloria oralităţii pe sticlă… Pe locul nouă se înscrie Nichita Stănescu. Teama ce-o bănuim a fanilor săi că ar fi putut absenta, iată că a fost depăşită. Mărturisim că ne-a amuzat prezentarea de care are parte: „Poetul celor <<11 elegii>> a devenit, în anii ’80, obiectul unui cult burghez, clasa de mijloc a acelor ani dîndu-şi la citit (sic!) cărţile filosofice ale lui Noica şi poeziile ermetice ale lui Stănescu”. Şi pe deasupra: „Lectura lui Stănescu este în continuare un fel de a te legitima intelectual”. Vai, nu ne-am dat seama! Nuanţa marxistă a „cultului burghez”, a „clasei de mijloc” se cumpăneşte cu imaginea „legitimării intelectuale”. E ca o parolă. Dacă nu dispui de o admiraţie solidă faţă de Nichita, nu poţi trece de uşa care dă în salonul… intelectualilor. În fine, pe locul zece, Ana Blandiana. Însă nu oricum, asemenea celorlalţi confraţi, ci cu o severă, neaşteptată punere la punct. Poeta ar fi, conform unor critici „sfioşi” ce ezită a-şi exprima cu francheţe părerea, cantonată în „secţiunea poeziei pentru copii”. Textele cu această destinaţie ar fi „superioare estetic celor pentru adulţi”. Ceea ce, fie şi mărginindu-ne a ne reaminti surprinzătoarea „superioritate” a Ninei Cassian, ni se pare o opinie vădit nedreaptă…
Din empireu, cel puţin Macedonski, Arghezi, Blaga, Fundoianu, Al.Philippide, Emil Botta, Gellu Naum, Leonid Dimov, Ion Caraion, Nicolae Labiş şi, din rîndul contemporanilor, M.Ivănescu şi alţi cîţiva zîmbesc la asemenea stîngace „exerciţii de admiraţie” ierarhizate, pe care nădăjduim că timpul, neavînd încotro, le va corija.