În luna iunie a acestui an, premiul OPERA OMNIA al Ordinului Arhitecţilor din România, Filiala Teritorială Bucureşti, i-a fost oferit doamnei Eugenia Greceanu. Nu este vorba despre un premiu de complezenţă, legat de vârsta premiatei, ci de recunoaşterea unei activităţi uriaşe în volum şi cantitate, care cuprinde proiecte de urbanism, de restaurare a monumentelor şi ansamblurilor istorice, de legislaţie şi acte normative în materie de proiectare şi executare a lucrărilor de restaurare a monumentelor istorice, de patrimoniu cultural naţional, de contribuţie la elaborarea Legii monumentelor, ansamblurilor şi siturilor istorice în varianta din 1990.
Numai lista lucrărilor publicate de dr. arhitect Eugenia Greceanu cuprinde un număr de 75 de titluri, iar în pomelnicul proiectelor de restaurare a monumentelor şi ansamblurilor istorice figurează nume de referinţă: Bastionul Bethleen şi Turnul cizmarilor din Cluj: casa de piatră din Herăşti – proiect premiat de Uniunea Arhitecţilor; biserica şi vechea stăreţie a mănăstirii Strâmba; mănăstirea Gura Motrului, mănăstirea Brâncoveni; reconstituirea vechii stăreţii şi a incintei schitului Clocociov; incinta mănăstirii Suceviţa, hala medievală din Braşov, cunoscută sub denumirea de Casa Hirscher; Cetatea Râşnovului; biserica mănăstirii Cotmeana – la toate acestea în calitate de şef de proiect.
În colaborare cu alţi şefi de proiect a lucrat la restaurarea Palatului Cuza Vodă din Iaşi; a casei aurarului din Bistriţa; a castelului din Hunedoara; a bisericii din Densuş; a mănăstirii Galata – Iaşi; a mănăstirii Mamu şi a clopotniţei bisericii din Valea Danului şi încă multe altele. Ca şef de proiect de urbanism, a alcătuit proiectul de sistematizare a bazinului inferior al Dunării în sectorul Călăraşi-Măcin, a elaborat studii de determinare a valorilor arhitecturale şi urbanistice ale oraşelor Roman, Botoşani şi Piteşti şi, în colaborare, a lucrat la proiectele de sistematizare a bazinului Argeşului şi a râului Buzău.
Eugenia Greceanu a avut un cuvânt greu de spus – şi l-a spus! – în calitatea sa de referent al Direcţiei Monumentelor Istorice pentru regiunile Braşov, Mureş, Hunedoara, Sibiu, Covasna şi Harghita. A iniţiat declararea rezervaţiilor de arhitectură obţinând acordul conducerii administrative locale pentru 12 perimetre urbane, printre care Roman, Botoşani şi Piteşti, iar între 1961 şi 1970 a participat la revizuirea şi completarea listei monumentelor istorice. Ca urmare a desfiinţării Direcţiei Monumentelor Istorice, a fost transferată la Muzeul de Istorie al R.S.R., la nou înfiinţata secţie de evidenţă a siturilor arheologice, unde a redactat şi publicat studiile asupra ansamblurilor medievale din Piteşti şi Botoşani şi a iniţiat cercetarea preliminară a oraşului Câmpulung Muscel.
Între 1993-2001 a fost preşedinte al Comitetului Naţional Român pentru ICOMOS, calitate în care a participat la întâlnirile anuale ale Comitetelor Naţionale de la Versailles şi München. De altminteri, activitatea sa fusese deja recunoscută în străinătate încă din 1969, unde, în urma cursurilor de vară ale Universităţii din Poitiers – Franţa, „Centrul de studii superioare de civilizaţie medicală” obţinuse diploma de studii cu următoarea caracterizare: „erudit remarcabil, preocupat de abordarea anumitor probleme arheologice şi istorice, cu metoda ca rigoare a unei gândiri proprii”.
Activitatea sa profesională a fost în mod strălucit completată de cea didactică, atât în cadrul cursurilor de reciclare a cadrelor din muzee, organizate de Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă (1970-1982), cât şi prin prelegerile privind istoria arhitecturii, studiul oraşelor medievale şi restaurare, în calitate de profesor asociat la catedra de Istorie a arhitecturii a Institutului de arhitectură Ion Mincu.
Dar spiritul său dinamic, combativ şi justiţiar a fost simţit din plin la sesiunile de comunicări ştiinţifice din cadrul Direcţiei Monumentelor Istorice, de la Uniunea Arhitecţilor, de la Institutul de cercetare al Academiei, de la Comisia de istorie a oraşelor şi, în general, la orice sesiune la care a participat. Arhitectul Paul-Emil Miclescu, înainte de expatrierea sa în Germania (unde a şi murit în 1994), într-o scrisoare din aprilie 1981 (publicată în placheta omagială), rezuma atitudinea Eugeniei Greceanu astfel: „Dumneata ai restabilit demnitatea discuţiilor; le-ai adus la nivelul de obiectivitate şi decenţă (…). Ar mai fi oare ceva de adăugat după această caracterizare?”
În preocupările arhitectei Eugenia Greceanu, zona Ardealului şi Muscelului şi, în mod special, oraşul Piteşti au ocupat un rol important, de n-ar fi să amintim decât substanţialul său aport la proiectul de sistematizare a bazinului Argeşului (1952), proiectul de restaurare a mănăstirii Cotmeana, cercetarea preliminară a oraşului Câmpulung Muscel, studiul de determinare a valorilor arhitecturale şi urbanistice din oraşul Piteşti (1975, care, amplificat şi completat, a luat forma volumului Ansamblul urban medieval Piteşti publicat de Muzeul Naţional de Istorie în 1982. În referatul care recomanda publicarea acestui volum, istoricul Nicolae Stoicescu puncta: „Lucrarea Eugeniei Greceanu vine pe un gol resimţit demult astfel încât necesitatea ei nu poate fi pusă în discuţie” (…) „are şi o valoare de document istoric, aceasta deoarece strânge la un loc informaţii (şi imagini) de o inestimabilă valoare pentru cunoaşterea vechiului oraş aflat pe cale de dispariţie datorită lipsei de grijă a edililor locali”.
Dar interesul Eugeniei Greceanu nu s-a oprit doar la publicarea monografiei Ansamblului urban medieval Piteşti. Aşa cum îi era firea şi structura intelectuală, corectă şi dreaptă în judecată, a intervenit direct printr-o scrisoare de protest adresată revistei Argeş în decembrie 1985. Pentru ce această scrisoare a rămas nepublicată până astăzi, cititorul neavizat trebuie pus în temă.
Pe vremea când arhitecta recurgea la această formă de protest, pandalia constructivistă ceauşistă atinsese paranoia. Marota lui?: raderea trecutului istoric. Aşa s-a ajuns la dărâmarea satelor româneşti, la ştergerea după o simplă fluturare de mână a cartiere întregi a vechilor oraşe, la demolarea pitorescului cartier Uranus peste ale cărei ruine s-a înălţat faraonicul Versailles comunist (botezat în derâdere „Vărsai”, trimitere directă la reflexul biologic pe care i-l inducea privitorului megalomania şi heteroclita arhitectură a „Casei Poporului”) în faţa căruia se întindea bulevardul Victoriei Socialismului. „Asupra poporului!” adăugau cârcotaşii. O ţară întreagă era schilodită de fumurile de cunoscător într-ale arhitecturii şi sistematizării ale conducătorului iubit. Şi cu toate acestea, s-au găsit destui arhitecţi, fie obedienţi, fie oportunişti, care să se supună gândirii acestui Irod comunist paranoic, ba chiar s-o apere în faţa Occidentului care protesta împotriva campaniei de distrugere sistematică a României.
Piteştiul n-a făcut nici el excepţie de la regulă. La deschiderea anului universitar în septembrie 1975, fostul prim-secretar Ion Dincă, uitându-se la ceas a anunţat cu vădită satisfacţie: „La această oră, buldozerele rad magherniţele de pe actualul bulevard 1 Mai!”
Într-un context „ubu”-istic, când arhitecţii locali au tăcut mâlc şi n-au făcut mai nimic pentru a împiedica dezastrul, s-a găsit totuşi o minte lucidă şi cu simţ civic care a pornit, pe cont propriu, inventarierea a ceea ce mai rămăsese din oraş: tehnicianul Grigore Crişan. De la iniţiativa acestuia, contaminată de idee, Eugenia Greceanu a alcătuit un studiu de determinare a zonelor vechi, cu valoare istorică şi artistic-arhitecturală a oraşului pe care l-a trimis senină şi, pe atunci, s-ar zice, inconştientă de urmări, Comitetului Judeţean de Partid Argeş. Şi asta tot în 1975. Paradoxul e că, pentru puseul de independenţă asumat, Grigore Crişan a plătit: i s-a înscenat o luare de mită, a înfundat puşcăria, iar la eliberare a fost pus să dea cu mătura prin faţa judeţenei de partid pe care o ignorase; în schimb, Eugenia Greceanu a avut parte de sprijinul aceluiaşi Ion Dincă pentru susţinerea tezei de doctorat, până atunci blocată pe criterii „partinice”. Cine să mai înţeleagă meandrele minţii omeneşti?
În contextul nemulţumirilor crescânde, atât în ţară cât şi în străinătate, privind politica lui Ceauşescu de demolări, s-a decis (ah! acest impersonal „s-a spus”, „se dă”, „s-au făcut” – exprimare care ascundea atotputernicia partidului şi a conducătorului „iubit”) – organizarea de simpozioane pe teme date prin care să se inducă în capetele „tuturor” corectitudinea liniei partidului în materie de construcţii şi, mai cu seamă, să se găsească justificare pentru aberaţia campaniilor de demolare şi ştergere a trecutului. Astfel, în zilele de 7 şi 8 noiembrie 1985 s-a organizat la Piteşti, de către Comitetul Judeţean pentru Cultură şi Educaţie Socialistă şi Muzeul Judeţean Argeş (sau invers, că tot dracul ăla era) un colocviu pe ipocrita temă a conservării monumentelor de arhitectură şi artă. Sic! Asta tocmai pe când mănăstirea Văcăreşti era pe trei sferturi dărâmată. Cotrocenii le urmau şi tot aşa…
L-am abordat pe istoricul Dinu C. Giurescu (care împreună cu Răzvan Theodorescu şi încă nu mai ţin minte cine tocmai semnase un memoriu colectiv pe care îl înaintaseră sinistrei ministrese a Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă, Tamara Dobrin sau Suzana Gâdea) în intenţia de a opri demolarea.
– Şi credeţi că veţi reuşi? – am întrebat eu.
– Nu cred nimic, doamnă, dar vreau ca atunci când voi ajunge în iad, din pricina a ceea ce se întâmplă, să pot arăta memoriul, să-l invoc în apărarea mea, că am încercat să împiedic distrugerea.
– Istoricii au mai făcut ceva vociferând, însă arhitecţii parcă…
– Ce vreţi, doamnă, dacă există arhitecţi la ora actuală care declară: „Arhitectura românească cu noi începe!”
– Bine, dar dărâmând se şterge însăşi istoria?! – am adăugat eu.
Dinu C. Giurescu a dat a lehamite din cap, iar Bălăceanu-Stolnici, care stătea lângă el, a aprobat… negaţia: „Aşa e!”
La o lună după simpozionul cu pricina, în revista Argeş (nr. 12, 1985) la rubrica „Ancheta Argeş”, sub explicaţia după care „constituindu-se în pledoarii pentru respectarea vestigiilor civilizaţiei şi culturii noastre, pentru păstrarea zestrei de arhitectură veche a Piteştiului, revista „Argeş” găzduieşte începând cu acest număr opiniile unor specialişti, personalităţi marcante din domeniul istoriei şi arhitecturii”, a apărut întâiul articol semnat de Dinu C. Giurescu intitulat „Istoria se păstrează prin arhitectură”, în care mulţumea Comitetului Judeţean pentru Cultură şi Educaţie Socialistă şi Muzeului Judeţean Argeş pentru faptul de a fi îngăduit participanţilor să arunce „o repede privire asupra arhitecturii Piteştilor”. Cu învăluită prudenţă, care semăna mai degrabă cu o captatio benevolentiae, semnala justeţea deciziei prin care „organele conducerii de partid a municipiului, consiliului popular şi edilii lui au lăsat o mică zonă care arată oraşul tradiţional” şi că „hotărârea luată de autorităţi s-a dovedit, în timp, a fi bine cumpănită şi înţeleaptă”. Sic! Şi nu trecuseră decât zece ani de la nefericitele întâmplări când tehnicianul Grigore Crişan încercase să salveze cartierele Craiovei şi Teiuleanu, barem ca memorie. Îndrăzneţul plătise cu umilinţă şi, în final cu viaţa, iar de cartierele în cauză nici urmă.