„Scopul artei este de a spăla praful cotidianului de pe sufletele noastre”.
Pablo Picasso

Ceea ce spune Picasso despre artă defineşte un gest, descrie dinamica înfrumuseţării vieţii noastre, o mişcare definitoriu ontologică, întrucât este una dintru şi întru estetică.
Ce este altceva arta decât aproximarea valorilor necunoscutului? – (se) întreabă Titu Popescu, esteticianul de la Sibiu, cu destin personal atât de dinamic (sic!): format la Filologia din Cluj, originar din Bucovina şi stabilit în Germania (ca azilant politic, din anul 1987); autor al studiului de specialitate Estetica mişcării, apărut în 2007 la Cluj-Napoca, Editura Limes, editor: Mircea Petean, coperta: Cristian Cheşuţ, colecţia Paradigme, coordonator: Gheorghe Perian – 180 de pagini (la p. 15).
O propunere taxonomică, o încercare de organizare (desigur estetică) a haosului este arta – tragem concluzia după citirea cărţii lui Titu Popescu: „Organizarea operei este produsul mişcării care completează prin ele însele formele” (p. 19). Dinamica se înscrie în forme ca element al plasticităţii în artă, ca valoare plastică. O încheiere peremptorie, ce leagă organic baierile noastre existenţiale sau, mai precis, fenomenul de numen, întrezărind numinosul bine temperat în luminile şi umbrele vălurilor artei şi ale mitologiei timpurilor. Concluzie realizată în urma călătoriei cu iz iniţiatic pe care Estetica mişcării ne-o propune ca un baedeker (estetic) al mişcării spiritului (formă de manifestare dinamică în realitate), cu acces la transcendent şi singura „mişcare” ce contează ca semn antropologic al trecerii. Pentru că stilul scriiturii lui Titu Popescu este muzical, aproape simfonic şi perfect orchestrat, actul lecturării cărţii sale devine „vehicul afectiv”, cum ar spune Liiceanu, ori, mai banal spus, dacă mişcarea este viaţă, produsele artistice rămân cu atât mai vii cu cât se dovedesc mai bune purtătoare de mişcare, de conţinut dinamizat: