Două noaptea, ora poeţilor

Mă trezeşte din somn soneria telefonului. La capătul celălalt al firului este poetul şi caricaturistul Traian Furnea. Se află în Gara de Nord, vine de la Luduş şi a vrut să afle dacă sunt acasă, că n-are unde dormi. „Te aştept, prietene!” mormăi eu. Îmi trag un halat pe mine şi mă spăl pe faţă cu apă rece. La două fix, când un cocoş dă drumul la primul cântat, Traian cel subţire ca un schelet ambulant intră pe uşă vesel; dar el râde numai cu ochii, buzele-i fiind strânse pungă. Scoate din geanta de umăr o sticlă de palincă, o bucată gălbuie de slănină afumată şi o ceapă roşie şi lunguiaţă pe care le pune pe masă umil precum trezorierul lui Petru Cercel pungile cu aur pe masa sultanului. E două noaptea şi poetul Traian Furnea taie cu briceagul slănină şi ceapă şi mâncăm agale după ce gustăm câte o înghiţitură de palincă.

 În noaptea de 12 spre 13 decembrie 1983, într-un spital bucureştean, un medic mare şi blând încearcă disperat să-l înveţe o nouă artă poetică pe liricul Nichita Stănescu: „Respiră, Nichita, respiră!” „Respir!” zice poetul mare şi blond. Iar această promisiune este ultima lui vorbă, o promisiune neonorată, vai! Şi e ora două antemeridian.

 E vară, e cerul plin de stele, iar somnambulul poet Adrian Păunescu îl trezeşte cu telefonul pe Mircea Sântimbreanu, directorul Editurii Albatros. Luna viitoare, îl înştiinţează mătăhălosul versificator, el – poetul, cum ar veni – va împlini respectabila vârstă de patruzeci de ani şi ţine să se sărbătorească publicând peste două săptămâni o carte de opt sute de pagini de versuri… Plan editorial? Ce-i aia? Cotă de hârtie? Să se ia de la alţi scriitori. Drepturi de autor? Domnule, să se ia de la scriitorii ceilalţi. Mircea Sântimbreanu cel înalt de doi metri şi şapte centimetri devine timid şi face promisiunea şi-l potoleşte pe Adrian Păunescu de două sute şapte kilograme. E ora două după miezul nopţii, e iulie, iar cerul e plin de stele. Una e roşie

 „Respiră, Nichita, respiră!” „Respir!” Dar poetul, la orele două noaptea, nu mai respiră.

 E 31 martie 1998 şi noaptea e neverosimil de caldă. În camera 317 a hotelului Semenic din Reşiţa, la orele două punct, intră drept poetul Ioan Flora, aducând în mâna stângă o sticlă de vin roşu. „Să bem sângele lui Nichita!”zice el melancolic. Bem şi vorbim agale. Stăm pe terasa mică a camerei 317, bem vin la fel de roşu ca trecutul de câteva ceasuri a amurgului de primăvară de pe culmea ce străjuieşte oraşul de pe Bârzava şi ascultăm cum se sting ultimele zgomote ale pieţei. Ceasul de pe peretele exterior al Prefecturii s-a oprit la orele 2:00 a.m.

 „Respiră, Nichita, respiră!” „Respir!” Şi poetul respiră, însă foarte puţin.

 Poetul Florian Silişteanu îşi trece timpul la un festival craiovean, într-un restaurant decent, cu marele poet bărbos Adam Puslojic, îşi pierde timpul ca şi cum… Dar la orele două noaptea descoperă că n-are cameră, n-are pat, n-are noptieră, n-are pernă pe care să viseze cum câştigă Premiul Herder şi-i risipeşte contravaloarea într-o petrecere pantagruelică într-o cârciumă cât Clădirea Pentagonului, cu femei frumoase, poeţi de toate limbile Pământului, vagabonzi şi vreun rege al ţiganilor nomazi. Şi Florian îl sună la două noaptea pe primarul Piteştiului care-l sună la două noaptea, ora poeţilor, pe primarul Craiovei, care-l sună pe directorul hotelului Jiul de pe strada unde se află poetul, iar directorul hotelului îl sună pe recepţionerul locului de dormit şi poetul are unde se odihni şi are unde visa Premiul Herder cu bani mulţi şi fete frumoase şi poeţi boemi şi cârciumi vieneze…
 Blândul şi marele medic strigă disperat: „Respiră, Nichita, respiră!” „Respir!” zice poetul. Şi el chiar respiră, dar nu în lumea noastră, a mercenarilor, a ingraţilor, îmbuibaţilor, nefericiţilor, poeţilor de ocazie şi versificatorilor, iubitorilor de mulţi arginţi.
O noapte, o, ce noapte de vară (fără Coşbuc) pe malul Dunării, pe terasa Parc a hotelului Parc (parcul trandafirilor) din Turnu Severinului. În capul lungii mese pline cu de toate tronează greul poet Adrian Păunescu. Şi-a încheiat spectacolul de o oră şi acum înfulecă, bea, mormăie, rage, grohăie, râgâie. Iar când orologiul din turnul Casei de Cultură Teodor Costescu bate de două ori, poetul cântăreţilor şi mai ales al cântăreţelor şi cântăreţul poeţilor de curte cheamă cu un gest ferm pe şeful de local şi-i zice cu o furie grandomană: „Bă, vrem sărmăluţe cu mămăliguţă!” „Domnu’  poet, trebuia să ne spuneţi de aseară, cât durează să facem noi sarmalele şi cât durează să le fierbem? Ca să nu mai vorbim că restaurantul s-a închis , oficial, vreau să zic, de patru ore…” „Nesimţitule!” tună poetul cântăreţ de curte. Apoi, la două noaptea, ora poeţilor, Adrian Păunescu îl trezeşte cu telefonul pe prim-ministrul Constantin Dăscălescu să i se plângă că Turnu Severin e un loc rău, unde e urgisit şi unde nu-şi poate desfăşura spectacolul Cenaclului Flacăra. Şi „să se ia măsuri, tovarăşe prim-ministru, noi facem cultură socialistă, nu putem permite unor… să…”

 „Respiră, Nichita, respiră!” „Respir!” E noapte, e ora două, e noapte şi e frig, seniori! Iar Nichita Hristea Stănescu nu mai respiră.

 La două noaptea, în secolul XX, apoi în secolul XXI, poetul Marian Drăghici doarme şi visează bâtlani purpurii.

 „Respiră, Nichita!” Şi poetul respiră, însă foarte puţin.