În străvechea vatră a Teiului – aşezare statornicită prin vreme în liniştea câmpiei argeşene –, o casă durată în inima satului tăinuieşte amintirea sacră a unui Om înălţat din sevele de veşnică rodire ale pământului natal spre bolta de lumină a literaturii române.  Casa memorială Vladimir Streinu – sipet al gândurilor logodite cu veşnicia, prin profunzimea şi puritatea lor – constituie o călăuză intimă pe firul atât de evocator al existenţei unei strălucite personalităţi a culturii naţionale, care a întruchipat, prin viaţa şi activitatea sa, nobilele calităţi ale creatorului al cărui spirit a ars până la incandescenţă la flacăra vie a patriotismului şi umanismului universal.
Din pământul generos al Argeşului, prin viguroase rădăcini (tatăl: Şerban Iordache – mare proprietar; mama: Neacşa, născută Dumitraşcu, din Negraşi), a răsărit, în lumina zilei de 23 mai 1902, Nicolae Iordache, cunoscut, în cultura românească, sub pseudonimul Vladimir Streinu.

Paşi spre miracolul cărţii
Primii paşi spre lumină i-au fost îndrumaţi cu competenţă şi dăruire de către apostolul satului, Simion Ionescu, cel dintâi învăţător diplomat din Teiu. Mărturia colegului său de şcoală, Marin Barbu – „document de suflet” expus în muzeul memorial – reînvie clipele copilăriei lui Nicu Iordache: „Am copilărit şi am fost coleg de şcoală primară în Teiu cu Nicu Iordache. Se purta îmbrăcat, ca şi noi, în haine ţărăneşti. Îl cucereau cântecele păsărelelor şi frumuseţea pădurii… La şcoală, era printre premianţii clasei şi era mult iubit de învăţătorii noştri, Simion Ionescu şi Stan Podoleanu. Se juca foarte puţin, fiindcă îi plăcea să citească. La serbările şcolare, recita, cu mult talent, poezii. După terminarea şcolii, am rămas buni prieteni şi ne revedeam din când în când. Când a ajuns scriitor, m-am bucurat, pentru că  este primul scriitor teian şi ne mândrim din toată inima cu el”.
Dar, pentru ca să ajungă o mândrie a satului său natal, Nicu Iordache a păşit, în toamna anului 1912, printr-o nouă poartă spre lumină: Liceul I.C. Brătianu din Piteşti. Aici, Teianul îşi va croi calea spre literatură şi, nu întâmplător, colegii săi îl vor alege preşedinte al Societăţii literare Junimea. Rezultatele examenului de absolvire a liceului confirmă cu elocvenţă că prima iubire statornică a lui Nicolae Iordache a fost literatura: obţinea nota zece la limba română şi se clasa al treilea, în ordinea mediilor generale, între colegii săi, la bacalaureat.
Absolventul de liceu face, apoi, un nou pas crucial spre orizontul literar: se înscrie, în anul 1920, la Facultatea de litere şi filosofie a Universităţii din Bucureşti, devenind, în anul 1924, licenţiat în specialitatea filologie modernă. Paşii spre lumină se împlinesc în anul 1947, când trece, la Iaşi, cu calificativul maxim: magna cum laudae, examenul de doctorat, susţinând o teză consacrată versului liber, care va sta la originea unui volum de referinţă, unic în cultura românească: Versificaţia modernă. Între timp, îşi desăvârşeşte studiile la Sorbona şi Nancy, apoi, la Florenţa şi Roma.

Climat literar
În familia durată, în anul 1924, pe o comuniune de gânduri şi preocupări, prin căsătoria cu Elena Vasiliu, licenţiată în istorie şi geografie, fiica unui renumit inginer constructor de drumuri din Mehedinţi, domneşte un adevărat climat literar. Elena Iordache-Streinu va deveni, prin romanul Păuna şi copiii ei, o prezenţă prestigioasă în peisajul literar românesc contemporan.

Popasuri existenţiale
Drumurile vieţii lui Vladimir Streinu au cunoscut, vreme de un sfert de veac, căutările şi bucuriile apostolatului. Liceele: Traian din Turnu-Severin, Dr. Angelescu din Găeşti, I.C. Brătianu din Piteşti (1936-1939), precum şi Mihai Viteazul din Bucureşti (1939-1947) constituie, pentru profesorul de limba şi literatura română Nicolae Iordache, autentice repere spirituale în procesul de racordare conştientă a elevilor săi la un sistem fundamental de principii umaniste. În Găeşti, se leagă firele unei prietenii nedezminţite de scurgerea vremii cu Şerban Cioculescu, pe atunci directorul liceului.
La Piteşti, revenit ca profesor, Nicolae Iordache este felicitat, printr-o adresă, de către însuşi ministrul Învăţământului, în urma raportului reputatului istoric literar Nicolae Cartojan, preşedintele comisiei de bacalaureat,  pentru temeinica pregătire a elevilor săi la limba şi literatura română.
Perioada de profesorat în învăţământul secundar reprezintă, pentru viitorul critic literar,  o etapă decisivă în cristalizarea judecăţilor de valoare vizând inestimabilul tezaur al literaturii naţionale.
Îmbolnăvindu-se grav de tuberculoză pulmonară în anii grei de detenţie politică, la care fusese condamnat ca „duşman al poporului”, Vladimir Streinu este sanatorizat în repetate rânduri, după eliberarea sa din închisoare. În anul 1950, a fost supus unei operaţii extrem de riscante de toracoplastie, existenţa sa scurgându-se, apoi, între tot mai obsesiv-prezenta vocaţie lirică şi tratamentul medical implicând privaţiuni insuportabile. Depăşeşte cu dificultate momentele grele ale vieţii şi, revenind între ai săi, simte mâna întinsă prieteneşte de către Mihail Sadoveanu, care îi găseşte un loc de muncă în administraţia parcului Herăstrău.
Ulterior, în colectivul scriitoarei Claudia Milian-Minulescu, intrând, prin destin, în tainele artei decorative, Vladimir Streinu participă efectiv la realizarea mozaicurilor din holul Institutului Agronomic Bucureşti, de la Teatrul de vară din Parcul 23 August sau de la havuzul din Piaţa Dimitrov.
Sub atracţia seductivă a poeziei, colaborează la realizarea Dicţionarului limbii poetice a lui Eminescu, elaborat sub egida Institutului de lingvistică al Academiei.
Despre scurta, dar prodigioasa sa activitate la Universitatea Bucureşti, în anul universitar 1968-1969, în calitate de şef-adjunct de catedră, stau mărturie inspiratele şi semnificativele consemnări ale academicianului  Şerban  Cioculescu prezentate în expoziţia memorială de la Teiu:  „Am asistat la numeroase conferinţe ale lui Vladimir Streinu, ştiind că voi trăi clipe de mari satisfacţii intelectuale şi artistice… Ele erau de o rară eleganţă în expunere… Ai fi spus că deapănă un tort de aur, în cadenţe muzicale. Ca şef de catedră, ca să nu-i jignesc susceptibilitatea, i-am audiat o singură lecţie cu puţine zile înainte de săvârşirea lui din viaţă (am intrat la câteva minute după dânsul în amfiteatrul Odobescu şi m-am aşezat în rând cu studenţii). Orişicine avea de învăţat din vasta experienţă de poezie a celui ce ţinea un curs despre această supremă artă a cuvântului. La o atât de înaltă artă răspundea verbul unui inspirat, al unui artist şi gânditor, conştient de limitele înţelegerii noastre. Nu mi-aş fi putut închipui, în acel ceas de comuniune spirituală, că minunata voce va amuţi înainte de vreme şi pentru totdeauna. Să ştim a-i asculta inflexiunile în cărţile sale, iradiate de inteligenţă, de intuiţii”.

Poet şi critic literar
Crezul estetico-literar exprimat atât de sintetic de Vladimir Streinu prin aforismul său: „Înţeleg ca un poet să nu fie şi critic; dar cum voi înţelege ca un critic să nu fie şi poet?” definea o conduită scriitoricească, pledând pentru un limbaj critic îmbrăcat  în haina plină de splendori a metaforei. Relaţia critică literară – creaţie lirică, deşi, în optica lui, s-a vrut constant echilibrată, se dovedea, însă, extrem de labilă, poetul risipindu-şi, prioritar, harul liric în subtile cronici literare: „Când s-a dedicat aproape exclusiv criticii literare – după cum observa  Şerban Cioculescu – din strălucita-i ucenicie de poet i-a rămas înclinarea mânuirii unor metafore în a căror putere definitorie credea cu dârzenie”. La rândul său, Eugen Jebeleanu, în atât de sugestivul şi de amplul în semnificaţii eseu intitulat Poetul, afirma cu convingere că  Vladimir  Streinu:  „Era un poet şi un critic dintre  cei mai subtili şi dintre cei mai bine înarmaţi cu o cultură solidă… Într-un secol foind de ahtiaţi şi de arivişti, Streinu era un detaşat, adică un romantic, un poet din cap până în picioare”.
Considerând „falsă” eticheta de „Dadaişti. Suprarealişti. Hermetici”, sub care G. Călinescu inclusese creaţia poetului teian în celebra sa Istorie a literaturii române, Şerban Cioculescu menţiona că, în realitate, „Streinu debutase cu poeme limpezi şi cursive, ca, mai târziu, fără a deveni propriu-zis ermetic, să evolueze către o formă densă şi concentrată”.
Sub raport conceptual liric, Vladimir Streinu, definind „poetul”, se  autodefinea:  „Poetul este concomitent om al lumii noastre şi al lumii lui, realitate şi ficţiune, comandându-se necesar în opera sa. Turnul lui de perspectivă, chiar dacă  e de fildeş, se înalţă pe temelii terestre, pământul fiind punctul arhimedic al pârghiei lui poetice”.  În lumina acestei profesiuni de credinţă, s-a zămislit anteic, într-o indisolubilă legătură cu pământul ţării, pe coordonatele perenităţii, opera lui Vladimir Streinu.

Începuturile literare
Începuturile literare datează din anul 1921, când, în Adevărul literar şi artistic din 6 februarie, îi apărea Fântâna sufletului meu.  La Convorbiri literare din acelaşi an, publica poezia Creştetul de stâncă. Deşi n-a avut o largă răspândire, revista literară din Câmpulungul Muscelului – Muguri (1922-1923) reunea, în ale scrisului, doi teieni: Vladimir Streinu şi Caterina State, pseudonimul literar al surorii sale, Maria Iordache. Integrându-se cu responsabilitate în activitatea publicistică, ascensiunea spre culmile literaturii este în mod vădit asigurată prin contactul direct şi permanent cu viaţa culturală a epocii.
Secretar de redacţie în anii 1923-1924 la revista Cugetul românesc de sub direcţia poeţilor Tudor Arghezi şi Ion Pillat, Streinu este remarcat de Ovid Densuşianu pentru articolul referitor la poezia lui George Bacovia. În calitate de membru al redacţiei, încercând să-şi asigure colaborarea lui Şerban Cioculescu,  acesta –  potrivit mărturisirii sale –  nu-i dădu decât „o notă răutăcioasă” la adresa Institutului de literatură pe care o semnă: „I.O.C.” (Nimic !). O neînţelegere cu Tudor Arghezi fu urmată de un „divorţ fără întoarcere” de Cugetul românesc. Ulterior, între anii 1924-1926, este redactor al revistei Semănătorul.
Sub aripa ocrotitoare a Sburătorului – „laboratorul cultural” al lui E. Lovinescu, care îl socotea „poet integral, numai poet, iremediabil poet” –, a debutat în critică Vladimir Streinu, alternând analiza doctă a unei opere literare cu creaţia lirică, formă de simbioză specifică „producţiei” sale spirituale. Considerabila înrâurire exercitată de personalitatea lui Eugen Lovinescu  este  recunoscută, fără rezerve, de critic: „Sunt sigur că tot ce voi putea face până la sfârşitul carierei mele de critic literar se va întemeia pe fundamentele aşternute în conştiinţa mea de îndoitul exemplu al vieţii şi carierei domnului Lovinescu”.
Un admirabil portret al poetului – ce bătea, cu entuziasmul vârstei, dar şi cu siguranţa de sine conferită de talent, la porţile consacrării, spre care fusese îndrumat, cu pasiunea şi flerul şlefuitorului de destine literare, de către E. Lovinescu – confirmă afinităţi reciproce nedezminţite vreodată:  „Sul de fum ridicat de pe coşul casei în zările înalte ale primăverii, plop subţiratic cu foşnet perpetuu de frunze, cioban grigorescian răzimat în bâtă şi profilat nesfârşit pe fundul cerului albastru, cu ce aş fi putut asemăna pe tânărul ce mi-a intrat în birou acum zece ani, beduin fără burnuz şi cămilă sau tânăr prinţ indian, smead, iluminat, drept ca un prapur crezând în poezie şi în destinele ei?… Temperament frenetic, vibrant, pornit spre entuziasm şi spre exces, repede învolburat ca o furtună revărsată peste noapte din arşiţa verii, dar şi repede abătut, culcat la pământ, cocor fulgerat cu un aliciu de un copil în aripă, strivit şi incapabil de a se reculege, coardă întinsă pururi gata să plesnească”.

Direcţii umaniste
În noiembrie 1928, împreună cu Şerban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu şi Tudor Şoimaru, tpăreşte, la Piteşti, revista Kalende, a cărei existenţă relativ efemeră se va încheia în anul 1929. Redactat de Vladimir Streinu, Cuvântul înainte al revistei este combătut, în esenţa sa, de G. Călinescu, prin articolul Lucifer din  revista  Viaţa  literară: „Misticii vor să cunoască absolutul, iar prietenii de la Kalende se mulţumesc cu relativul” – apreciere la care Vladimir Streinu avea să replice cu subtilă ironie, întrebând cum „Misticii  vor  a  cunoaşte?!”
Semnând, în Kalende, rubricile: Revista faptelor literare, Cărţi (streine), Vladimir Streinu era – potrivit opiniei colaboratorului său, Şerban Cioculescu – „din acel moment, în stăpânirea aproape deplină a viitoarelor sale poziţii de critic şi teoretician literar”.
În Memorii, Şerban Cioculescu cita, întru relevarea stilului lui Vladimir Streinu, articolul acestuia Sculptorul Brâncuşi contrabandist, apărut în revista Kalende. Vladimir Streinu relata cu umor, în articol, despre procesul de contrabandă intentat de către autorităţile vamale americane artistului român, sub acuzaţia că operele în bronz ale ilustrului sculptor ar constitui o „materie brută” sustrasă taxelor vamale: „Astfel arta – observa criticul – care, în zborul fix al Păsării domnului Brâncuşi îşi trage nostalgia migratorie în ficţiune şi mit, se vede juridic recunoscută şi îşi erige liberul arbitru în faţa naturii… Colivia a fost oficial  deschisă…”
Conducând revistele Kalende şi Preocupări literare, Vladimir Streinu a contribuit la imprimarea unei direcţii umaniste în  lirica şi în proza vremii. „Descoperind  singur un mănunchi de talente poetice, pe care le-a impus atenţiei publice, a fost cloşca cu puii de aur – după cum se exprima cu plasticitate Şerban Cioculescu –  a unui moment literar zguduit de mari cataclisme sociale şi  politice”.  Printre „puii de aur” – a căror trăsătură comună era talentul autentic, cum îi plăcea lui „Apollonius” ori „Filip Gal” (alte pseudonime literare ale lui Nicolae Iordache) să consemneze – se numărau: D. Stelaru, George Dan, Ştefan Augustin Doinaş şi Geo Dumitrescu.
Opunându-se tendinţelor fascizante în viaţa culturală românească, Vladimir Streinu este înlăturat de la Revista Fundaţiilor Regale, în anul 1940. În noua serie a revistei Kalende (1943-1944), militantismul estetic al lui Vladimir Streinu urmărea, potrivit intenţiei sale,  „zădărnicirea  instaurării  anarhiei  în  spirite  şi veghea asupra acelei ordini supreme pe care arta o instituie în lume”.  În condiţiile vitrege ale cenzurii, Kalende devenise o tribună a „cuvântului liber”.

Traiecte literare
Activitatea sa publicistică prezintă un spectru de preocupări considerabil: studii de critică şi istorie literară, antologii, traduceri, dicţionare. Promotor al stilului artistic în critica românească, Vladimir Streinu urmărea cu asiduitate „clarificarea ideii prin imagine”.  Dintre operele sale care l-au consacrat, Pagini de critică literară, apărute în 1938 şi în 1968, reprezintă, prin spiritul de discernământ şi obiectivitatea observaţiilor, modele de analiză în domeniul delicat al valorificării critice a creaţiei scriitoriceşti.
Incursiunile în tezaurul literaturii naţionale întreprinse întotdeauna cu maximă competenţă, dar, din păcate, cu o discontinuă frecvenţă, se constituie într-un autentic corolar al activităţii acestui istoric literar de excepţie. Clasicii noştri (1943) – reunind studii despre: Odobescu, Maiorescu, Eminescu, Creangă şi Coşbuc–; Istoria literaturii române moderne (1944), scrisă în colaborare cu Şerban Cioculescu şi Tudor Vianu;  monografiile: Calistrat Hogaş (1968) şi Ion Creangă (1971); antologia critică Literatura română contemporană (1944); eseurile: Exemplul lui Lovinescu şi Istoricul literar din volumul omagial E. Lovinescu (1942) ilustrează variate modalităţi de analiză, dar şi posibilităţi de abordare a fenomenului literar prin raportare la un amplu context bibliografic.
Traducerile din literatura universală clasică şi contemporană: Horaţiu de Corneille (1940), La cafenea de Mohamed Dib (1956), magistrala ediţie bilingvă anglo-română Tragedia lui Hamlet, prinţ de Danemarca de Shakespeare (1965), În căutarea timpului pierdut de Marcel Proust (1968, primele două volume) –  pentru care a obţinut premiul revistei Secolul XX – dovedesc vasta cultură, competenţa, probitatea tălmăcitorului de excepţie care infirmă, prin capacitatea sa de adaptare la rigorile textului, atât de des uzitatul adagiu: „tradutore –  traditore”… Analizând atent, în eseul Vladimir Streinu şi literatura universală, „stilul”  traducerilor sale,  Edgar  Papu  constata: „În toată activitatea lui arborescentă, se surprinde invariabil întipărirea lucrului finisat, bine alcătuit, aşa cum numai conjugarea talentului cu conştiinţa riguroasă îl poate aduce la lumină. În orice rând al său, în orice expresie gândită, se oglindeşte integral acel ansamblu de frumuseţe, de demnitate, de elegantă acurateţe care făcea şi farmecul persoanei sale fizice… Contribuţia sa pe tărâmul literaturii universale a lăsat la noi momente din cele mai vii şi durabile”.
Contribuţii, prin excelenţă, originale, vădind un inegalabil spirit investigator în actul de creaţie literară sunt, de asemenea, studiile introductive la: Teatru de Balzac (1964), Povestiri de V. Voiculescu (1966), Fleurs du mal de Baudelaire (1968). Ampla sa operă publicistică include, printre altele, coordonarea şi participarea efectivă la elaborarea unor volume de sinteză consacrate culturii naţionale.

„Artizan al cuvântului scris”
Personalitate remarcabilă a culturii româneşti, Vladimir Streinu şi-a pus „pecetea princiară a spiritului” său pe activitatea colectivelor de cercetători în rândul cărora şi-a reluat munca de „artizan al cuvântului scris”. Recomandându-l pentru ocuparea unui post de cercetător la Institutul de istorie şi teorie al Academiei, G. Călinescu releva  că: „Fineţea  sa  de  poet şi literat, orientarea ştiinţifică pe o rază largă, aptitudinea de a se apleca şi la lucrările migăloase şi de exactitate, lunga sa experienţă pedagogică fac din Vladimir Streinu unul dintre cei mai străluciţi intelectuali”. Coleg de institut, criticul şi istoricul literar Mihai Novicov observa, cu obiectivitate, caracterul implicant al activităţii acestui  eminent  intelectual: „În incinta Institutului de istorie şi teorie literară, Vladimir Streinu a intrat însoţit de George Călinescu, directorul Institutului, care ni l-a recomandat călduros ca pe un eminent om de litere, critic şi istoric literar cu renume. Noul venit ne-a cucerit dintr-odată prin distincţie intelectuală şi modestie.  Apoi, am suferit o grea pierdere. Am pierdut un director şi un îndrumător, dar am câştigat un nume. Iar Magistrul institutului a devenit Vladimir Streinu. Ne-a ajutat cu generozitate prin erudiţia lui, dar, mai ales, ne-a ajutat să înţelegem ce înseamnă a te dărui culturii. Pentru Vladimir Streinu, literatura a fost un templu şi o pasiune. Îşi iubea scrisul şi s-a străduit să ne molipsească şi pe noi de această dragoste. A încurajat prin întreaga lui fiinţă orice talent, orice efort onest, dar  a  şi  stigmatizat,  cu  dispreţul lui, impostura”.
Referindu-se, în studiul său fundamental, Versificaţia modernă, la literatura română contemporană, Vladimir Streinu considera că „ea exprimă o tendinţă de artă proprie: e tumultoasă de încredere în cultivarea vieţii colective prezente ca sămânţă de măreţie viitoare şi, întrunind particularităţile omeneşti într-o sumă estetică, e fapt multiform al unei conştiinţe artistice unanime”.
Spirit profund investigator al literaturii universale, Vladimir  Streinu, ca director al Editurii Univers, „a adăugat colecţia Thalia – cum remarca Edgar Papu – la tezaurul traducerilor noastre literare şi a selecţionat pe o arie imensă capodoperele lumii”…  Îmbogăţind tezaurul spiritual naţional, Vladimir Streinu a lăsat o operă care va dăinui în veşnicia neamului românesc.

Ofranda Argeş-ului natal
Destinul „hărăzea” ca „prima carte de versuri” a poetului din Teiu să apară, ca un pios omagiu, în revista purtând numele ţinutului său natal: Argeş.  În prefaţa Poemelor publicate postum în Biblioteca Argeş, poetul Gheorghe Tomozei oferea cititorilor revistei –  al cărei  redactor era –  „O emoţionantă ofrandă:  un mănunchi din versurile celui de curând dispărut, prematur dispărut, pentru ca, împreună, să ne lăsăm învăluiţi în euritmiile poetului-prinţ de la Teiu”. Deschizând seria celor şapte poeme incluse în culegere, poemul Ritm imanent”avea să dea titlul volumului de versuri apărut ulterior, în anul 1971, operă în care imaginea de o caldă sensibilitate a poetului se conturează cu pregnanţa dăltuirilor meşteşugite.

Elogiu creatorului
„Recitesc adesea – mărturiseşte Alexandru Piru –  originalele şi subtilele lui Pagini de critică literară, strălucitele studii despre Clasicii noştri, Versificaţia modernă, magistrala versiune din Hamlet, în vremea din urmă, surprinzătorul volum de  poezii  Ritm imanent, editat de fiica sa, Ileana Iordache. Sunt meditaţii grave asupra artei şi a existenţei, o splendidă muzică de idei şi de cuvinte care ţin în permanenţă prezent lângă noi spiritul inegalabil al lui Vladimir Streinu”.
Inegalabilul spirit analitic al criticului teian îl determina pe Tudor Vianu să semnaleze, cu autoritatea-i recunoscută: „Lucrările sale despre Eminescu, I. Creangă, Odobescu, Hogaş au adus contribuţii originale de mare însemnătate, de care orice cercetător actual şi viitor al aceloraşi personalităţi literare trebuie să ţină seama”.
Promovând, peste hotare, valorile de excepţie ale literaturii române, în calitate de membru al Comitetului Asociaţiei Internaţionale a Criticilor, militând pentru o literatură permanent racordată la tradiţiile culturale naţionale sau la realităţile contemporaneităţii, Vladimir Streinu şi-a dezvăluit, prin întreaga operă, vibrantul patriotism, umanismul său profund.
Pentru activitatea remarcabilă desfăşurată în domeniul istoriei şi teoriei literare, Vladimir Streinu a fost ales membru în Consiliul de conducere al Uniunii Scriitorilor.

In memoriam
În plenitudinea strălucirii sale, făclia spiritului celui ce îşi dăltuise, în stihuri inspirate, un epitaf, în poezia atât de sugestiv intitulată Vis sau viaţă: „Am trăit, am visat;/ce-a fost vis, ce-a fost viaţă?/Peste văi albăstrind, /trece nou sul de ceaţă”,  se stingea la Bucureşti, în ziua de 26 noiembrie 1970…
Dispariţia sa a fost percepută ca o pierdere imensă pentru marea literatură naţională…
 „Ce tristă zi aceea de noiembrie când m-am despărţit pentru totdeauna de neuitatul Vladimir Streinu!” – se confesa Alexandru Piru evocându-l, în imagini antologice, pe poet… „Îl revăd mereu în amintire, în frumoasa lui efigie dinainte de război, de prinţ cu profil pur indian, într-o îndepărtată imagine cu silueta sa elegantă şi pălărie de cavaler spaniol, în figura ascunzând sub un amabil zâmbet secrete suferinţe de mai târziu, în chipul uşor emaciat şi pal pe care-l avea la ultimele întâlniri din locuinţa sa, atât de doritor să se bucure de viaţă, alături de prietenii adunaţi pentru o aniversare sau un neaşteptat eveniment literar, precum apariţia romanului soţiei sale, Elena Iordache-Streinu, Păuna şi copiii ei”…
Evocând, într-o vibrantă retrospectivă, personalitatea literară a lui Vladimir Streinu, scriitorul Nicolae Balotă releva „pecetea aristocratică”  a  stilului  ilustrului  estet: „Omul care a preţuit într-atât valorile estetice, încât le-a încorporat, oarecum, în propria sa fiinţă, stilizându-i şi firea şi graiul, îmi aminteşte acele porţi sculptate cu evlavie, ale unor adevărate curţi domneşti risipite prin satele noastre, căci Vladimir Streinu avea, mai presus de orice, o demnitate stilistică… Această aristocratică pecete o purta atât graiul cât şi scrisul său. Scrisul presupune o conştiinţă în permanentă veghe. Vladimir Streinu era mereu prezent în toate cele ce aparţin literelor şi artelor. Această prezenţă a sa ţine de o formă mentis particulară, face dintr-însul un spirit dintre cele mai lucide ale literaturii noastre. Vladimir Streinu rămâne într-un Panteon al cuvântătorilor noştri”.
Într-un semnificativ elogiu adus omului şi literatului Vladimir Streinu, Dim. Păcurariu distingea: „Cultura întinsă, darul penetraţiei critice care se îmbinau la Vladimir Streinu cu un rar talent de vorbitor, la care se adăugau demnitatea şi distincţia, frumuseţea omului. Prestigiul profesorului era sporit de cel al criticului şi istoricului literar, unul dintre cei mai străluciţi pe care i-a dat literatura română în ultimele patru decenii. Natura adunase şi îmbinase fericit în acest mare dascăl de literatură toate harurile. Conferinţele şi prelegerile sale erau, dincolo de bogăţia informaţiei, a ideilor pe care le ofereau, o magistrală şi fermecătoare pledoarie pentru o poezie înaltă, exprimând marile năzuinţe şi sentimente ale Omului”…
Un drum spre inima şesului argeşean este un drum de racordare temeinică la viaţa şi visele unuia dintre cele mai lucide spirite ale literaturii naţionale.
Păşind pragul Casei memoriale Vladimir Streinu din Teiu, „domnul criticii româneşti”, „poetul esenţelor şi armoniilor”, „savantul exeget al liricii” –  cum era definit ad ostentationem de către contemporani –  va fi el însuşi prezent, prin vocea sa de neuitat, într-o splendidă pledoarie pentru „poezia marilor năzuinţe ale Omului”.