Vladimir Streinu – onoare şi datorie

A scrie despre Vladimir Streinu este o onoare şi o datorie. O onoare pentru că este, pentru mine cel puţin, mintea cea mai strălucitoare a criticii literare româneşti de la E. Lovinescu încoace. A căutat, precum temerarii aventurieri de odinioară, plecaţi spre descoperirea nisipului aurifer, acel filon de genialitate ascuns în fibra operei literare, unicul şi inexplicabilul mister al creaţiei. Studiind cu atenţie pe predecesori şi insistând asupra criteriului estetic în critica lui Titu Maiorescu, a originalităţii în cea a lui Mihail Dragomirescu, făcând cu multă atenţie portretul ,,profesorului de liceu”, adevărat general al literaturii interbelice, E. Lovinescu, Vladimir Streinu asimilează toate aceste elemente viabile în opera lor şi trece dincolo, unificând în paginile sale de dezbatere asupra problemei criticului literar această experienţă a predecesorilor cu experienţa contemporană a lui Bergson, Taine, Thibaudet.
Şi este o datorie pentru că, acum, umil profesor al Colegiului Naţional I.C. Brătianu Piteşti, recunosc cu pios sentiment de dragoste paşii tânărului timid care venea aici în 1912 din comuna argeşeană Teiu, adus, ca şi Eminescu, la ambiţioase studii de autoritatea unui tată care visa pentru feciorul său o carieră solidă.
Descopăr în arhive cu ,,tremur în mâini” paginile de debut ale tânărului la Societatea Junimea, pentru ca din 1920 tânărul să urmeze, ca şi mine mai târziu, cursurile prestigioasei facultăţi din Bucureşti, de unde au răsărit atâţia oameni de seamă în cultura noastră.
Pentru ca înainte să se audă tunurile celui de-al doilea război mondial, să-l revăd pe Vladimir Streinu la catedra de unde predau şi eu astăzi, ambiţios şi cultivat profesor de română, împărţindu-şi timpul între colegiul piteştean şi revistele bucureştene, unde publica şi paginile cărţilor asupra cărora ochiul său zăbovea pentru a le sorbi esenţele. De aici şi-a luat zborul mintea sa în căutarea UNICULUI, principiul generator al adevăratei arte.

Problema criticii literare
Din prefaţa semnată de autor aflăm că ,,materia acestor două volume e extrasă din activitatea de critic literar desfăşurată de autor de-a lungul a douăzeci de ani. Volumul întâi cuprinde interpretări de opere particulare, ca şi studii de eseuri mai largi, selectate din primii zece ani (1928-1938) şi tipărite acum a doua oară, după ediţia din 1938, dar sporite cu unele adaosuri contemporane; iar volumul al doilea, selectându-şi materia proprie din deceniul următor (1938-1948) se tipăreşte acum întâia oară.”

Cele două decenii de cultură luate în consideraţie pe cât au fost de glorioase, ,,reprezentând al doilea mare pisc al literaturii române după cel Junimist, pe atât au fost şi de dramatice.”
Vladimir Streinu situează aceste pagini de critică literară sub semnul ,,militantismului estetic” pentru a da unitate unei epoci atât de diversă în ceea ce priveşte starea de spirit şi criticile de afirmare.
Scopul acestor pagini este unul extrem de dificil şi nobil în acelaşi timp, ,,de a veghea asupra acelei ordini supreme pe care Arta o instituie în lume”.
În Eseuri (stilul critic) dezbate problema deosebirii dintre operele literare şi critică, arătând că cea de-a doua beneficiază de o ,,condiţie reflexivă”, care îi este proprie, adică ea, critica, se mărgineşte la explicarea şi definirea valorilor.
Vladimir Streinu dezbate ideea, destul de primejdioasă în sine, de a vedea în ce măsură criticul literar poate să contribuie la sporirea sau înţelegerea frumuseţii operei de artă.
Vladimir Streinu face o trecere în revistă a modalităţilor de exegeză a criticii de până în vremea când scrie acest eseu, arătând că obiectul criticii îl constituie opera de artă, cu inefabilul şi taina ei, şi originalitatea unui spirit creator nu poate fi identificată nici prin critica istorică, nici prin cea psihologică. El analizează pe rând metoda critică folosită şi aici dezbaterea atinge culmi spinoase: studiile ,,foarte stimabile” care se combină cu împrejurări istorice, sociologice, psihologice instruiesc mai mult în domeniul cunoştinţei decât în cel al artei.
De exemplu, ,,critica istorică” învie epoci întregi, civilizaţii, credinţe, direcţii ale spiritului, ,,pentru a se observa că în cele din urmă caracterul secret al frumuseţii artistice se refugiază altundeva, mai exact vorbind, rămâne la locul lui, care nu este unde îl caută critica istorică”.
,,Critica psihologică”, cea care îşi propune să studieze condiţia sufletească a operelor artistice, adică personalitatea creatorilor, cercetând locul de naştere, împrejurările vieţii, jurnalul intim, corespondenţa, amintirile, alunecă în biografie, care uneori vădeşte tendinţele de clişee.
Cu multă abilitate realizează acest traseu- analiză asupra vieţii critice a lui Charles Baudelaire, Edgar Allan Poe (cel dintâi teoretician al poeziei pure). Vorbeşte despre propriul său demers critic asupra operei lui Tudor Arghezi. Aşadar, singura menire precisă a criticului este opera de artă în sine.
De aici putem extrage şi o posibilă definiţie a ,,criticului aplicat misiunii lui” care se va strădui să descifreze în opera literară ,,concretul ei necategorial”, ,,realitatea ei monadică”, ,,misterul vibrator”, adică ,,imprecisul” operei de artă, ceea ce francezii numesc ,,les indefinissables”. De aici definirea operei de artă: ,,Dacă observăm bine seria indefinisabilelor logice este chiar domeniul secret al operei de artă, iar metoda de cunoaştere a lor, aceea prin care au şi fost date, este chiar metoda consunării sau con-simţirii”.
Şi tot de aici definirea criticului literar într-o metaforică imagine, cel care ştie să sporească frumosul sau subtilul şi originalul din creaţie: ,,Criticului, câtă vreme se menţine la aproximarea cea mai strictă a operei, îi înfloreşte de la sine condeiul în mână, ca toiagul lui Aarson”. Dintre gânditorii noştri în primul rând Titu Maiorescu îşi susţinea ideile critice prin comparaţii sugestive şi metafore viabile: ,,ideea dăinuieşte în intuiţie şi câştigă coexistând”.
Stilul criticii literare reprezintă o altă problemă dezbătută, judecăţile gândirii umane, ideile trebuie clasificate prin imagini cu ajutorul comparaţiilor: ,,Căci socotită ca un ecou al abstracţiilor în concret, comparaţia revelează un sistem de echivalenţe între ordinea ideală a gândirii şi cea materială a simţirii”.

Despre o modalitate
de judecăţii literare
Este al doilea capitol al eseurilor în care criticul este preocupat de aceeaşi vinovată alunecare a actului critic pe lângă taina frumuseţii artistice, pentru că în fond opera de artă este o realitate limitată a înţelegerii noastre, iar singura menire a critici literare este de a defini ceea ce este original într-o scriere, a-i surprinde unicitatea. Autorul este sever cu domeniul criticii naţionale, care persistă în vechile tipare, în loc să fie receptiv fenomenului duratei şi celorlalte aplicaţii bergsoniene, care în critică duc la unicitatea valorilor literare, apreciind atitudinea lui Camil Petrescu din Teze şi antiteze.
Şi inevitabil urmează comparaţia cu starea criticii literare franceze, pe care autorul o cunoaşte foarte bine şi din care citează pe larg (Du Bos, Gabriel Marcel, Bergson, Thibaudet, Taine), ,,l’attention a l’unique” trebuie să înarmeze spiritul critic.
De exemplu, pornind de la Baudelaire putem stabili descendenţa spiritului bacovian, dar şi unicitatea lui, precum şi descendenţa argheziană cât şi unicitatea ei (materialul monahicesc ortodox).
Deci critica literară trebuie neapărat să evidenţieze particularul (,,a expune ceea ce scoate pe un scriitor din orice lege care îl cuprinde ar trebui să fie preocuparea de căpetenie a criticii literare”). În concordanţă cu teoria lui Bacon, criticul trebuie să-şi pună întrebarea legitimă: ,,Ce este ciudat, nou, excepţional, unic în scrierea de care mă ocup?”.
Nu putem să nu admirăm bogata cunoaştere a studiilor de specialitate din critica franceză precum şi adevărul pe care Vladimir Streinu ni-l transmite prin aceste pagini. Metoda sa critică nu este una ştiinţifică, istorică, psihologică etc., ci una indefinibilă, neprecisă ca şi obiectul căruia i se aplică. Remarcăm subtilitatea demersului critic la autorul studiat, profunzimea judecăţii sale asupra valorii estetice, străduinţa de a aduce exemplele din autorii francezi pentru a funcţiona şi la noi critica organizată pe direcţia unicului.
Sunt merituoase încercările predecesorilor pe care îi menţionează, astfel Titu Maiorescu când afirmă rostul de estetică practică al criticii în studiul O cercetare critică asprea Poeziei Române în 1867.
Al doilea este Eugen Lovinescu, care introduce criteriul ,,diferenţierii” scriitorilor ca judecată de valoare (Istoria Literaturii Române Contemporane).
Vladimir Streinu ţine să sublinieze că valorificarea operelor prin diferenţiere implică percepţia unicului.
Atunci care este calea de urmat spre a surprinde ,,realitatea lunecoasă a unicului”?
Răspunsul pe care îl dă criticul analizat acestei întrebări ne surprinde prin profunzimea judecăţii şi prin paradoxala ei veridicitate: ,,alături de calităţile pozitive, în strânsă conexiune, stau valorile negative şi numai împreună, condiţionându-se reciproc, susţin echilibrul operei de artă; că perechile acestea de calităţi şi defecte, dispuse în dublete fundamentale, aproximează mai din strâns, unicitatea fiecărui artist în parte”.
Şi concluzia la care ajunge: ,,criticii literare nu-i rămâne decât să se desfiinţeze prin contopire cu opera ce are de caracterizat”.

Dublete artistice
Vladimir Streinu simte nevoia să accentueze necontenit că sarcina criticului este a izola unicitatea lucrărilor de artă. În această operaţiune criticul se loveşte de elemente specifice, cum ar fi ,,vecinătăţile morale”, adică genealogia scriitorului precum şi faptul că, faţă de proprietatea juridică, proprietatea artistică este ,,de o natură subtilă şi mai cu seamă subtilizantă”.
Autorul acestui studiu pătrunde în profunzimea actului artistic, atunci când afirmă: ,,Oricâte sforţări teoretice am face, şi oricine le-ar face, cuprinderea concretă şi de tainică inconsistenţă a artei, valoare unică, pe care, putând-o aproxima, niciodată nu o stăpânim în realitatea ei aburoasă, rămâne etern liberă şi, în cea mai interesantă parte, intransmisibilă. Se pare că tocmai de acest adevăr fundamental va trebui să ţinem mai ales socoteală în judecata noastră critică”.
Şi demersul critic continuă, analizând noţiunea de ,,perfect”, care nu este identică cu frumos, ,,sfera ideii de perfecţiune este subordonată aceleia de frumuseţe”, şi de aceea perfecţiunea nu poate servi drept criteriu al judecăţii în materie de artă, aspiraţia spre perfecţiune fiind ţinta marilor artişti. Dar dacă privim creaţiile artistice din punct de vedere artistic, vom vedea că timpul a scos la iveală noi niveluri de perfecţiune şi noi tipuri de frumuseţe artistică.
Opera de artă literară este un produs al spiritului omenesc şi nu poate fi elucidată prin enumerare, deoarece cel inefabil, unicul scapă, alunecă şi criticul literar rămâne neputincios în faţa acestei inconsistenţe, de aceea autorul propune înlocuirea conceptului perfecţiunii artistice prin „criteriul dubletelor artistice”.
Personalitatea omenească întruneşte în consecinţă trăsături pozitive care coexistă cu altele negative şi în acest fapt, adică în existenţa dubletelor morale, stă punctul de plecare al criteriului dubletelor artistice.
În această lumină, opera de artă va fi un complex de calităţi şi defecte conexe.
Criticul face pentru cititor o demonstraţie practică pe textul eminescian, aducând discuţia asupra dumnezeieştilor imagini din Scrisoarea I (geneza lumilor din haos şi apocalipsa) şi anumite versuri ,,prozastice” din Mortua est, sau Pe lângă plopii fără soţ: ,,dubletul se repetă în toate poeziile cu pastă subţiată în apele reci ale abstracţiei, fiindu-le caracteristic”.
Dimpotrivă, I.L. Caragiale, observă criticul, a suferit de pe urma neconsiderării dubletelor sale artistice. Şi aici demersul critic devine de-a dreptul creaţie literară, pentru că observând scăderile din opera unui scriitor, ,,imputându-i-le, nu facem decât să obiectăm reliefurilor luminate dintr-o parte că aruncă umbra în cealaltă parte; sau, mai sugestiv, pentru stringenţa defectelor de calităţile corespunzătoare, nu facem decât să negăm meritele privind numai prăpastia, datorită căreia muntele este munte. Căci altfel ar fi podiş”.
Astfel de strădanie a criticului de a pătrunde în misterul problemei analizate şi a o face inteligibilă dă putere şi perenitate acestor pagini de critică literară, altminteri abordând o problemă extrem de dificilă şi adresându-se mai ales specialiştilor, iniţiaţilor. Dar această uşurinţă a exemplificării abstractului prin concret face aceste pagini de critică abordabile din orice punct şi mai ales durabile şi extrem de moderne prin viziunea lor
Despre poeţi Paul Valery spune: ,,Urechea vorbeşte, gura ascultă, inteligenţa, starea trează, produce misterios şi visează; somnul vede limpede şi fantasma priveşte; lipsa şi lacuna creează”.
Putem încheia această modestă prezentare a noastră cu portretul lui Vladimir Streinu, aşa cum reiese din propriul text: ,,Criticului, câtă vreme se menţine la aproximarea cea mai strictă a operei, îi înfloreşte de la sine condeiul în mână, ca toiagul lui Aarson”.