O filosofie a bucuriei şi a speranţei

Clipa şi timpul, apărută în 2005 la Editura Paralela 45 din Piteşti, este a patra lucrare din suita filosofică a lui Mihai Şora începută în 1978 cu Sarea pământului şi continuată cu A fi, a face, a avea (1985), Eu & tu & el & ea… sau Dialogul generalizat (1990). O meditaţie filosofică întinsă deci pe aproape trei decenii, nemaipunând la socoteală faptul că problematica autorului se găseşte aproape integral cuprinsă în prima carte, Du dialogue intérieur. Fragment d’une Anthropologie métaphysique, publicată în 1947 de prestigioasa editură pariziană Gallimard. Cititorii fideli ai lui Mihai Şora îşi vor da rapid seama că în Clipa şi timpul sunt reluate din alte perspective şi pe alte coordonate, bineînţeles, majoritatea temelor prezente în cărţile anterioare. Înaintarea gândirii filosofului român se face în cerc sau, mai bine zis, în spirală, mersul acesta fiind apreciat drept cel mai adecvat înţelegerii lui a fi. Întregul demers porneşte de la modelul ontologic al sferei cu rază de valoare nulă, expus prima oară în Sarea pământului. Formularea „sferă cu rază de valoare nulă“ este evident paradoxală, dacă nu autocontradictorie, căci sfera pare astfel redusă la un punct, cel puţin pentru o logică ce respectă principiul non-contradicţiei. Dar, în filosofia lui Mihai Şora, construită pe o logică paradoxală, impregnată de tensiunea explozivă a contradicţiilor existenţiale, valoarea zero a razei are o importanţă specială, cum voi încerca să vă arăt.
Iată acum foarte pe scurt cum se prezintă modelul ontologic: „Infinitatea de puncte din care e alcătuită suprafaţa sferei nu e nimic altceva decât proiecţia multitudinară a centrului pe această suprafaţă“. Aceasta înseamnă că toate aceste puncte, reprezentând toate fiinţările ce compun realitatea, sunt actualizări ale potenţialităţilor de a fi concentrate în centrul sferei – un adevărat „infinit de compenetraţie“ – numit în consecinţă Universala Putinţă de a fi. Punctele actualizatoare ale putinţei de a fi pe suprafaţa sferei îşi sunt exterioare unul altuia, aici situându-se locul geometric al exteriorităţii. Raza însă manifestă însuşi impulsul primordial de a fi, constituind astfel locul geometric al interiorităţii. Dacă desfăşurăm acum sfera până obţinem o planisferă, locul geometric al interiorităţii ar fi verticala, omologul razei, iar al exteriorităţii ar fi orizontala, omolog al suprafeţei. Sfera mai poate fi imaginată şi ca implodând spre centrul ei pentru a se scurge toată „fără să se piardă, într-un dincolo de sine, pentru desluşirea căruia n-avem la dispoziţie decât faimoasa via negationis“. Cu privire la această posibilitate prin care filosofia se apropie de calea apofactică a teologiei,  Clipa şi timpul, ca de altfel şi celelalte cărţi, nu oferă decât sugestii, autorul declarând în mai multe interviuri că nu-şi permite să teologhisească. Dincolo de modestie, el ţine astfel să delimiteze teritoriul şi căile filosofiei de cele ale teologiei. Totuşi, orizontul celei din urmă susţine indirect şi implicit căutările filosofului şi poate orice căutare prin faptul de a concentra speranţa înţeleasă în sensul Apostolului Pavel, ca o virtute teologală.
Gândirea lui Mihai Şora înseamnă în esenţă desfăşurarea acestui model ontologic, adică explicitarea potenţialului pe care-l conţine prin aplicarea lui la diverse contexte şi probleme. Dar exact acelaşi lucru se petrece conform modelului cu orice lucru existent, el nefiind decât actualizarea propriilor sale potenţialităţi de a fi. La câţi filosofi apare atât de clar şi de perfect suprapunerea parmeridiană dintre a gândi şi a fi? Ar fi aici unul dintre motivele pentru care aplicarea şi explicitarea modelului nu sunt operaţii mecanice, ci desfăşurări organice, guvernate de o logică paradoxală, a terţului inclus. Cea mai adecvată modalitate de a o exprima este, conform autorului, dialogul. Toate cele patru cărţi scrise în limba română sunt concepute ca dialoguri avându-i ca protagonişti pe Mai Ştiutorul (M.Ş.), nume construit pornind de la iniţialele lui Mihai Şora, Tânărul Prieten (T.P.), după mărturisirile autorului acestea sunt iniţialele lui Toma Pavel, Devotatul Amic (D.A.), iniţialele fiind ale lui Dan Arsenie. În Clipa şi timpul mai apare şi Ariel, subtilul până la impalpabil duh din Furtuna lui Shakespeare. Alegerea dialogului ca formă de expresie a filosofiei nu este deloc întâmplătoare, dialogul fiind pentru Mihai Şora calea privilegiată către a fi. Personajele dialogurilor sunt, de altfel, foarte bine individualizate, fiecare fiind până la capăt consecvent cu propria gândire. De aici dramatismul confruntării în special între M.Ş. şi T.P.
Cele trei părţi ce compun Clipa şi timpul se constituie ca tot atâtea faţete ale problemei conflictului dintre orizontul izbăvitor al Clipei şi cel distructiv al curgerii ireparabile a timpului. Că acest conflict este ontologic, constitutiv condiţiei umane reiese chiar din modelul ontologic, curgerea timpului desfăşurându-se pe suprafaţa sferei, în exterioritate, Clipa dăruindu-se pe verticala razei. „Există, spune filosoful, o temporalitate – integratoare – a Clipei, a orizontului microclipelor, în care nici o singură dată nimic nu se pierde […] după cum există una – dezintegratoare? – a clipitelor lipsite de consistenţă proprie, alungându-se una pe alta în căutarea unui sens care să le salveze.“ Sensul, întrucât e extrinsec curgerii timpului, nu-l poate oferi decât Clipa, care însă foarte rar se dezvăluie ca atare şi nu oricui. În schimb pentru oricine clipitele timpului numărabil pot fi umplute de microclipele potenţiale „care din rarele Clipe ale vieţii, din Clipa aceea totală îşi trage seva“. Microclipele acestea sunt momentele – depinde de noi să nu fie foarte rare – când în însăşi tranzitorialitatea timpului reuşim să adăstăm în perceperea frumuseţii unui peisaj, a unui chip, a unui gest etc. În termenii lui Mihai Şora, care, în paranteză fie spus, doar în aparenţă sunt un pic prea tehnici, în realitate ei mizând mai mult pe conotaţii decât pe denotat, în termenii aceştia spuneam, toată problema nu este de a ne sustrage trecerii timpului, nici tranzitorialităţii presupuse de orice proiect pragmatic orientat spre atingerea de scopuri, ci de a nu pierde „jubilaţia fiinţării treptelor care ne conduc într-acolo, a fiecărei trepte în parte, dacă se poate fiecare fiind strictamente unică şi ne neînlocuit“. Curgerea timpului trebuie aşadar infuzată de orizontul Clipei, orizontala trebuie să primească atingerea verticalei. Pentru aceasta, pe lângă atenţia operaţională ţinând de orizontala verbului a face, trebuie să dezvoltăm atenţia existenţială, singura capabilă să ne menţină pe verticala verbului a fi. Printr-o astfel de atenţie plonjăm spre centru, adică spre propria rădăcină care, în funcţie de profunzime nu este doar a noastră, ci la limită, poate coincide cu întreg universul, „deschis la rândul lui spre indicibilul Tu“. Întâlnirea cu arhiverbul a fi, realizată în plinătatea Clipei, este de asemenea aceea care instituie valorile finale, Adevărul, Binele, Frumosul, Fiinţa, cele care constituie adevărata noastră patrie, timpul nefiind decât exilul datorat căderii din a fi.
Tema căderii este pretutindeni prezentă în filosofia lui Mihai Şora, după părerea mea, puternic impregnată de spiritualitatea creştină. Partea a doua a cărţii analizează atât patologia orizontalei timpului, cât şi a verticalei Clipei, maladiile detectate fiind distorsiuni ale imperativului habitual aflat sub semnul lui a face şi a avea şi ale imperativului ontologic al lui a fi. Criteriul funcţionării corecte a primului imperativ este corectitudinea, conformarea fără greş a faptei unor prescripţii standard, în timp ce al doilea are drept criteriu exactitatea sau coincidenţa instantanee şi fără rest cu sine. Maladiile născute din abaterea de la criteriile menţionate au variante soft, ce-l privesc mai mult pe individ, şi variante hard, ale căror implicaţii social-politice pot merge până la totalitarisme sau până la actuala mentalitate consumistă, aplatizantă prin nivelarea majorităţii omenirii. După sfârşitul celor două totalitarisme, brun şi roşu, ce au însângerat secolul XX, această uniformizare supusă tuturor manipulărilor constituie marele pericol ce pândeşte omenirea începutului de secol XXI. Nu voi enumera şi descrie aici maladiile pentru diagnosticul cărora Mihai Şora pune în joc din plin subtilitatea spiritului de fineţe şi rigoarea spiritului de geometrie, din combinaţia cărora rezultă savoarea tuturor scrierilor sale. Mă voi limita doar să sugerez că ar fi interesant de făcut o comparaţie cu Noica din cele Şase maladii ale spiritului contemporan. Dacă pentru filosoful de la Păltiniş maladiile provin din anumite carenţe constitutive spiritului, motiv pentru care puteau avea şi virtuţi creatoare, la Mihai Şora ele aparţin în întregime libertăţii umane, adică posibilităţii omului de a spune nu propriei meniri, fie înfruntând-o direct, fie ocolind-o. Din această cauză efectele lor sunt doar negative, mergând până la distrugere sau autodistrugere. În condiţiile civilizaţiei globale, astfel de pericole au căpătat proporţii planetare, iar necesitatea unei soluţii se impune cu maximă urgenţă.
Soluţia pe care încearcă să o schiţeze partea a treia poate fi concentrată într-un singur cuvânt: trezirea. Conotaţiile acestuia sunt multiple, începând cu trezirea fiecăruia la sine, adică descoperirea persoanei unice şi irepetabile care dormitează în fiecare individ în parte. „Întrebarea care mă roade, spune Mihai Şora, este: cum să netezeşti calea ce ar putea eventual duce la împlinirea persoanei umane?“ La macroproblema umanităţii legată de aplatizarea prin omogenizare şi de domnia impersonală a banului, soluţia nu poate fi pentru Mihai Şora una colectivă înainte de a fi una personală. Fiecare trebuie să-şi urmeze imperativul ontologic de a-şi împlini potenţialul său unic. Numai astfel poate scăpa manipulărilor de tot felul la care e în permanenţă supus şi îşi poate menţine disponibilitatea „de a descoperi în fiecare semen ce-i iese în cale pe aproapele său unic şi de neînlocuit.“ Prin dialogul persoanelor astfel trezite s-ar putea ajunge la acea „masă critică“ în stare să încline balanţa către adevăratul a fi, debarasându-l de toate simulacrele care-l sufocă. Această soluţie evident cere timp, motiv pentru care Mai Ştiutorul, îmboldit de întrebările mereu incomode ale Tânărului Prieten, admite şi o soluţie mai pragmatică, constând în rezolvarea treptată a problemelor parţiale. Dar şi un astfel de demers trebuie să stea sub semnul unei înţelepciuni a implicării detaşate atât cu mintea, cât şi cu inima în marile probleme ale omenirii actuale: standardizarea, mizeria materială a unei mari părţi din umanitate, bomba demografică, poluarea naturii ş.a. Fiind cât se poate de lucid în faţa marilor ameninţări la care trebuie să facă faţă omenirea, Mihai Şora rămâne un optimist în ceea ce priveşte salvarea individului şi a umanităţii. Pentru primul există un temei chiar în modelul ontologic. Raza de valoare nulă a sferei indică faptul că în fiinţa noastră cea mai adâncă n-am pierdut niciodată legătura cu centrul, de fapt coincidem cu el. Posibilitatea de a ne trezi din iluziile provocate în special de patologia lui a avea spre a regăsi bucuria plenară a lui a fi ne este cosubstanţială, n-o putem pierde complet niciodată, deşi o astfel de trezire nu e deloc un lucru facil. Ceea ce susţine în schimb credinţa în salvarea umanităţii în ansamblul ei este speranţa conferită de deschiderea prin implozie a sferei spre Cel cu totul Altul de care dă mărturie teologia apofatică a unui Pseudo-Dionisie Areopagitul.
Încrederea acordată de Mihai Şora omului înţeles individual şi generic este, chiar în condiţiile maximei lucidităţi conferite de conştiinţa căderii, deplină. Aceasta mă îndreptăţeşte să afirm în chip de concluzie că prin filosofia sa gândirea filosofică şi indirect chiar şi cea teologică românească dobândesc una dintre cele mai autentice (termenul trebuie luat cu toate înţelesurile sale, de prospeţime şi spontaneitate dezinhibate, de adevăr atins prin implicare personală totală, de originalitate sinonimă cu profunzimea) expresii a ceea ce se numeşte umanism creştin.