Eugenio Montale: Caietul, temele şi mitemele

În Critica de atelier, în capitolul dedicat lui Eugenio Montale1, Marian Papahagi observa – referindu-se la criticul italian Gianfranco Contini – aspectul următor: „Acelaşi Contini notase «proustianismul» lui Montale atunci când fantasmele poetului declanşează procesul memoriei”2. Acest aspect al procesului memoriei şi al mecanismelor fantasmatice ale amintirii este subliniat de criticul amintit, cu raportare, mai ales, la ultimele volume ale poetului: „Poezia nu este aşadar sondare a unei profunzimi, ci are un aspect constatativ inevitabil, fază evident anterioară (putem spune azi) sentinţelor şi moralităţilor din volumele ultime (Satura, Diario lirico del 71-72, Quaderno di quattro anni) unde dorinţa de extroversiune nu e mai mare decât până la ele, dar are loc recuperarea prin amintire a unor momente intim-biografice sau a unor detalii ale lumii înconjurătoare sau chiar o anumită prudentă angajare în cotidian”3.
Aş merge însă chiar puţin mai departe decât au făcut-o Marian Papahagi şi Gianfranco Contini. Şi aş zice că există în cazul lui Montale – la modul cel mai serios – o hipertemă specifică: hipertema amintirii. Însă aici se cuvine să fac o precizare. Să lămuresc puţin conceptul de temă. În sensul lui Jean-Pierre Richard, tema este „un principiu concret de organizare, …o schemă sau un obiect fix în jurul căruia are tendinţa să se constituie şi să se dezvăluie o lume”4. Din perspectiva lui Jean-Paul Weber, tema ar fi „urma unei amintiri din copilărie lăsată în memoria unui scriitor”5. Tematismul acestui autor este – cuvine-se să precizez – de factură psihanalitică în momentul în care voi viza textul lui Montale. De altfel, psihanaliza a primit o puternică lovitură în cartea Sacrul şi violenţa a lui Rene Girard, profesorul de la Stanford pulverizând pur şi simplu complexul Oedip. Este de luat însă în consideraţie ideea de urmă a amintirii, nu neapărat din copilarie. Sau nu doar din copilarie. Această urmă a amintirii fară tentă psihanalitică poate fi cumva completată de înţelegerea temei, în sensul lui Richard, ca principiu concret de organizare a lumii textului. Iar tema nu este necesar să fie unică. Să fie singură. Temele pot fi mai multe, însă cuprinse într-o hipertemă.