Poezia lui Constantin Mîndruţă este faţa adumbrită a umorului concentrat în epigramele pe care le scrie bântuit de micul demon al unei voioase mizantropii. Preferinţele poetului de a cultiva poezia explicit tematică, adusă cu obstinaţie până la pragul unor coincidenţe calendaristice, de acolo vin.
Să scrii an de an volumul de versuri urmărind să întâmpini sărbătorile de iarnă şi aniversarea naşterii lui Eminescu, nu-i puţin lucru. Faptul poate să treacă uşor industrie, uneori decenţă a axiomei că poeţilor în viaţă, după marii clasici, le rămân rafturile periferic omagiale ale bibliotecilor sau insistenţă programatic publicitară.
Această semnalare a prezenţei publice între vârfurile compasului care închide periodic biografia sa anuală are însă şi semnificaţia cercurilor concentrice care sunt desenate pe substanţa unor creşteri, tot aşa cum după tăiere, sub scoarţa superficială, în materia organică sunt descifrate vârstele copacului.
Gânduri de cerneală sunt versuri care confirmă aceste creşteri, înţelegând prin aceasta că poetul îşi afirmă disponibilităţile variate de a scrie şi abordează surprinzător, după rondeluri şi sonete, versul alb.