Investit în mod nativ cu un anumit capital de inventivitate, scriitorul autentic, lucid şi în ultima vreme cam sceptic, începe să fie preocupat de supravieţuirea literaturii într-o lume în care scrisul este nevoit să-şi reevalueze din mers mecanismele seducţiei. Care au fost/sunt şi vor fi pentru viitorul apropiat, desigur, sursele şi resursele ei – a fost tema ,,Colocviilor Argeşului” în luna ianuarie, susţinută în cadrul proiectului Filialei Piteşti a USR, materializat cu sprijinul logistic al Centrului Cultural.
Dacă cele mai cunoscute surse asumate ale literaturii sunt cele care ţin de tradiţie, istorie, memorie colectivă, mituri, arhetipuri, Biblie, eschatologie, filozofie, artă, imaginar social sau limbă maternă în procesele ei de abstractizare succesivă, (re)sursele modernităţii suferă mutaţii surprinzătoare, uneori paradoxale, reflectate în diferitele stadii ontologice/intermediare ale operelor sau în variantele de format editorial. O dovadă a metamorfozei surselor în resurse (pentru unii sceptici şi ele epuizabile ca orice resurse) este chiar preferinţa postmodernă pentru operele imperfecte, reciclate, neterminate şi opţiunea pentru eşuarea intenţionată. Succesul literaturii, s-ar putea spune, încearcă să profite chiar de eşec, scriitorul modern devenind un auto-analitic-reflexiv, explorând în special neputinţa şi limitele fiinţei omeneşti. Prin urmare, una dintre cele mai accesate resurse ale literaturii de azi este viaţa în sine, realitatea cotidiană trăită/amalgamată/frustă. Specialiştii au remarcat că literatura a depăşit funcţia ei de cunoaştere, tinzând să ia în stăpânire realul, de vreme ce fapticul şi imaginarul se află într-o subtilă interdependenţă, literatura devine de sine stătătoare, iar scriitorul se poate raporta în egală măsură şi cu egală încredere, fie la realitate, fie la ficţiune.