La capătul celor patru tentative de descriere a unor experienţe cruciale, ce constituie axa unor jurnale iniţiatice, convergent-sacrale, se poate constata că, în interiorul jurnalului românesc (privit ca specie a literaturii existenţiale) există deja o orientare vădit ascendentă, în baza căreia o bună parte din autorii noştrii de jurnale intime încearcă să treacă dincolo de hotarele contingentului, să-şi transcede limitele existenţiale, să dea un sens deplin şi înălţător vieţii lor printr-o continuă, convergentă raportare la universul valorilor cosmic-religioase.
La polul opus, se situează acei autori de jurnale acosmice, nereligioase, divergent-profane, care nu caută să-şi depăşească situaţia dată, fiindcă sunt conştienţi de faptul că nu le stă în putinţă să-şi transcede condiţia umană, riguros limitată. La baza creaţiei lor jurnaleşti, de regulă foarte precipitate, nu se mai află o anumită experienţă crucială, revelatoate, ci numai experienţa cotidiană, banală, frustrantă, nerevelatorie, ce îi împinge de cele mai multe ori spre planurile de jos, câteodată chiar subterane, ale existenţei mate şi din cale afară de aspre. Din perspectiva (mai bine zis, din lipsa de perspectivă) acestor jurnale aptere, neentuziaste (care imprimă întregului nostru corpus de jurnale intime o orientare vădit descendentă), viaţa e privită, de obicei, în divergenţa şi discontinuitatea manifestărilor sale haotice, preponderent devastatoare. Liniile ei iregulare cunosc, deseori, ruptura abruptă, năvalnicul colaps ori hiat existenţial. Evident că, dintr-un asemenea unghi de vedere, autorul nu-şi mai priveşte jurnalul ca pe un mijloc de cunoaştere şi de promovare a fiinţei sale, ci doar ca pe o posibilitate de a-şi înregistra şi congela toate aspiraţiile neajunse vreodată pe pragul împlinirii. Faţă în faţă cu atari jurnale (descendent orientate spre revelarea multor traume existenţiale) – care, pentru a sfida orice întregire sau rotunjire artistică, se vor numai nişte insipide înşiruiri de „note zilnice”, pagini de agendă, „caiete” mâzgălite în pripă, foi risipite pe orişiunde, ne simţim, parcă întimidaţi şi ameninţaţi de spaima desfiinţării-intime. Cu toată jena ce ne-o provoacă sfidarea lor insistent-iregulară, e cazul să ne apropiem, totuşi, şi de aceste întruchipări bastarde ale literaturii subiectiv-existenţiale cu înţelegerea şi mai ales cu convingerea că vom putea afla, în cuprinsul lor răvăşit, cealaltă faţă a spiritualităţii umane, coborâtă, prin forţa circumstanţelor crâncene, neatenuante (ce se impun, mai cu seamă, în tulburările vremii de răscruce, neaşezate în matcă) în abisurile existenţei prozaice, opace, de-a dreptul împovărătoare.