Jurnalul intim românesc
între experienţa crucială şi cea cotidiană
Dacă jurnalul intim este, într -adevăr, „cea mai adecvată”(T.Vianu, Opere, Minerva, 1982, p.121-138) formă a literaturii subiectiv-existenţiale, atunci el nu poate fi calificat astfel decât în virtutea faptului că, între largile sale hotare, interioritatea, respectiv subiectivitatea creatorului, ajunge să se afirme în deplinătatea sa. Într-un asemenea caz, mai are rost să privim jurnalul ca document, deci ca anexă a spiritului creator, ori se cuvine să-l vedem ca loc predilect de manifestare a acestuia, altfel spus ca o „structură internă”(S.Bratu, Ipoteze şi ipostaze, Minerva, 1973, p.275-317), autonomă, capabilă să ni se înfăţişeze în calitate de „microcosm complex, în întregime straniu, dar în care ni se regăseşte totuşi complexitatea vieţii” (A.Gide, apud S.Bratu, op.cit)
Pentru cine îşi alege un răspuns afirmativ la cea de-a doua parte a întrebării noastre, nu mai încape nici o îndoială că jurnalul nu-i condamnat, de fel, la o existenţă parazitară, ci menit să-şi afle chiar în sine, creatoarea raţiune de a fi şi de a persista în orizontul creaţiei ca atare.
Faptul acesta este valabil, de bună seamă, şi pentru jurnalul intim românesc, care nu s-a putut afirma nestânjenit de la apariţia sa în „livrescul, neautenticul, junimistul veac al XIX- lea” (Camil Petrescu, Teze şi antiteze, Minerva, 1971, p.39-42) ci abea după primul război mondial, când romanticul „imperativ al pudorii”(D.Micu, În căutarea autenticităţii, Minerva, 1992, p.5-55) inhibate e înlocuit cu modernul imperativ al „sincerităţii” dezinhibate; iar erudiţiei şi perfecţionării morale începe să i se prefere autenticitatea trăirii şi setea de cunoaştere a interiorităţii (id est subiectivităţii) umane. Pe un astfel de fond psihologic descongestionant, nu-i de mirare că, încă din primii ani ai perioadei postbelice, încep să prolifereze încercările de pătrundere în intimitate ale celor mai frământate conştiinţe ale epocii noastre. Faţă în faţă cu această imperioasă necesitate de explorare introspectivă, jurnalul românesc intim e nevoit să-şi deschidă larg porţile şi să se afirme într-o diversitate de forme, care mai de care mai incitante, mai plastice şi mai disponibile.
între experienţa crucială şi cea cotidiană
Dacă jurnalul intim este, într -adevăr, „cea mai adecvată”(T.Vianu, Opere, Minerva, 1982, p.121-138) formă a literaturii subiectiv-existenţiale, atunci el nu poate fi calificat astfel decât în virtutea faptului că, între largile sale hotare, interioritatea, respectiv subiectivitatea creatorului, ajunge să se afirme în deplinătatea sa. Într-un asemenea caz, mai are rost să privim jurnalul ca document, deci ca anexă a spiritului creator, ori se cuvine să-l vedem ca loc predilect de manifestare a acestuia, altfel spus ca o „structură internă”(S.Bratu, Ipoteze şi ipostaze, Minerva, 1973, p.275-317), autonomă, capabilă să ni se înfăţişeze în calitate de „microcosm complex, în întregime straniu, dar în care ni se regăseşte totuşi complexitatea vieţii” (A.Gide, apud S.Bratu, op.cit)
Pentru cine îşi alege un răspuns afirmativ la cea de-a doua parte a întrebării noastre, nu mai încape nici o îndoială că jurnalul nu-i condamnat, de fel, la o existenţă parazitară, ci menit să-şi afle chiar în sine, creatoarea raţiune de a fi şi de a persista în orizontul creaţiei ca atare.
Faptul acesta este valabil, de bună seamă, şi pentru jurnalul intim românesc, care nu s-a putut afirma nestânjenit de la apariţia sa în „livrescul, neautenticul, junimistul veac al XIX- lea” (Camil Petrescu, Teze şi antiteze, Minerva, 1971, p.39-42) ci abea după primul război mondial, când romanticul „imperativ al pudorii”(D.Micu, În căutarea autenticităţii, Minerva, 1992, p.5-55) inhibate e înlocuit cu modernul imperativ al „sincerităţii” dezinhibate; iar erudiţiei şi perfecţionării morale începe să i se prefere autenticitatea trăirii şi setea de cunoaştere a interiorităţii (id est subiectivităţii) umane. Pe un astfel de fond psihologic descongestionant, nu-i de mirare că, încă din primii ani ai perioadei postbelice, încep să prolifereze încercările de pătrundere în intimitate ale celor mai frământate conştiinţe ale epocii noastre. Faţă în faţă cu această imperioasă necesitate de explorare introspectivă, jurnalul românesc intim e nevoit să-şi deschidă larg porţile şi să se afirme într-o diversitate de forme, care mai de care mai incitante, mai plastice şi mai disponibile.