Dacă vorbim despre o nouă generaţie artistică ce se afirmă începând cu anii 2000, credem că ar trebui să facem remarcile şi delimitările potrivite, în sensul rigorii, şi nu al unei priviri nebuloase care să-i surprindă in corpore pe toţi scriitorii ce s-ar putea circumscrie (conform unor criterii mai mult sau mai puţin clare comentatorilor acestui încă firav fenomen) în limitele sale.
 În opinia noastră, pe axa gravitate-autenticitate-firesc se poate întemeia opinia – verificată în cărţile puse în circulaţie până acum de douămiişti – conform căreia avem de-a face cu o nouă generaţie de creaţie, diferită în esenţă de ultimele două generaţii importante (generaţiile ’60 şi ’80), atestate în istoria literaturii noastre.
În jurul acestor deziderate, afirmate de exponenţii generaţiei 2000, cel puţin în poezie, care, în momentul de faţă – deşi o necunoscută publicului mai larg şi un gen aproape extinct din punctul de vedere al vizibilităţii publice –, este zona cea mai vie şi cea mai originală a literaturii actuale, s-ar putea organiza principii şi demersuri poetice foarte diferite (uneori polemice) faţă de ale ultimei generaţii, cea optzecistă. Aceste principii şi idei fondatoare, pe care ne vom strădui să le clarificăm, oferă premisele pentru a putea semnala conturarea unei viziuni asemănătoare – nicidecum comună, ceea ce e un lucru excelent – la ultimii debutanţi, asupra poeziei.
„Generaţia lui Mircea Cărtărescu” a dat cel puţin trei poeţi importanţi care nu au decât poate foarte puţin în comun cu postmodernismul – Ion Mureşan, Nichita Danilov, Liviu Ioan Stoiciu. Şi generaţia 2000 are scriitorii ei de factură postmodernistă, precum şi scriitori cu rădăcini puternice în expresionism, modernism şi avangarde. Trebuie să se înţeleagă că nimic nu se termină nici cu postmodernismul, nici cu generaţia ’80. Aşa cum nu se va termina cu performatismul (despre care se vorbeşte cu insistenţă în mediile artistice occidentale) sau cu generaţia 2000.