Mărturisesc că primul meu obiectiv, atunci când am aflat de incredibila faptă de a ajunge profesor universitar de filosofie (dna Georgeta Marghescu) cu un articol de inginerie, alături de doi ingineri desigur (Nicolae Vizireanu, Simona Halunga, Georgeta Marghescu, „Morphological skeleton decomposition interframe interpolation method” Journal of Electronic Imaging, Volume 19, Number 2, April – June 2010, vezi http://dblp.uni-trier.de/db/journals/jei/jei19.html #VizireanuHM10), dar fără ca articolul să ceară şi să conţină nici un element de filosofie, a fost să pun problema prieteniei care ar putea lega cele trei persoane, căci nu este cazul să avem în vedere atracţii mai spontane.
Cu alte cuvinte, m-am gândit întâi la cei doi ingineri care au acceptat să împartă calitatea de autori ai cercetării lor cu cineva fără evident nici cea mai infimă competenţă inginerească: doar se ştie că pentru un intelectual cel mai de preţ lucru este să-i fie recunoscută creaţia, nu? Cum au putut? Probabil din prietenie.
Dar, ne-a arătat încă demult filosofia (Aristotel,  Etica Nicomahică, Traducere din limba elină, precedată de un Cuvânt înainte, o scurtă expunere asupra Vieţii şi Operei lui Aristoteles şi o introducere în teoria lui etică de Traian Brăileanu, Bucureşti, Casa şcoalelor, 1944, Cartea a VIII-a,  cap. IV, VII, VIII, X), prietenia presupune virtute de ambele părţi, adică respectarea valorilor de cinste şi dreptate şi admiraţia reciprocă a acestei virtuţi, precum şi dezinteres de ambele părţi. Ca urmare, dacă o parte cere celeilalte ceva împotriva principiilor de onestitate care sunt unanim, deci oficial, acceptate şi pe a căror susţinere entuziastă se presupune a se fi bazat prietenia, atunci această relaţie devine altceva, pur şi simplu utilitaristă. Dar aceasta nu mai presupune reciprocitate, căci o parte profită de cealaltă. Iar oamenii îşi dau seama atunci când alţii urmăresc să-i folosească, nu?