Oamenii au criterii de conduită, iar aceste criterii sunt date de principiile morale pe care le consideră a fi cele mai drepte şi mai puţin dăunătoare lor însele şi celorlalţi. Ei sunt, desigur, învăţaţi în spiritul anumitor principii morale şi ajung să fie convinşi că acestea sunt absolut necesare pentru ca traiul în comun să poată avea loc. Principiile morale reprezintă astfel condiţiile unei anumite ordini sociale – fără de care oamenii nici nu s-ar putea descurca în viaţa lor şi în înţelegerea de către ei a lucrurilor –, deci ale unei anumite normalităţi morale, ca şi condiţiile unor rezultate bune (a unor câştiguri, şi nu a unor pierderi) în urma derulării vieţii. Faptul că normalitatea morală are două componente: una transpolitică – manifestarea relativ continuă a normelor unanim acceptate ca benefice şi definitorii pentru om – şi una impusă de către/prin relaţiile de putere, sau că mai degrabă unele aspecte cel puţin ale componentei transpolitice au loc prin intermediul normelor impuse politic, sau că, altfel spus, normele general-valabile sunt transfigurate sub forma normelor istorice impuse prin relaţiile de putere iar aceste norme impuse istoric de către diferitele puteri constituie forma sub care se prezintă normele general-valabile, nu anulează importanţa principiilor morale.
Marea problemă a normelor morale este, înainte de toate, cunoaşterea lor. Dar dacă sunt cunoscute, ele se şi aplică? Cu alte cuvinte, dat fiind că, în general, oamenii diferitelor epoci au cunoscut şi cunosc comandamentele morale din timpul lor, întrebarea care se pune mereu este aceea a cauzelor pentru care principiile morale nu sunt aplicate ca atare, sau în deplinătatea lor, şi a consecinţelor acestei aplicări pe jumătate. Şi cum sunt apreciate aceste încălcări, în fond, ale principiilor morale.