Dacă în dialogul Politeia (Statul, vol.I-II, trad. Vasile Bichigean) Platon i-a desemnat pe fraţii săi pentru a figura drept interlocutori ai lui Socrate, faptul probabil că nu a şocat prea tare. Cel mult unii au găsit de cuviinţă să remarce spiritul de familie al filosofului grec. La urma urmelor cei doi fraţi îl frecventaseră şi ei pe Socrate. Despre Glaucon se mai ştie că ar fi scris dialoguri filosofice, care însă nu s-au păstrat.
Aşadar, din rândul celor care-l înconjuraseră odinioară pe Socrate, scriind dialogul Politeia, chiar dacă nu de la bun început, Platon îi foloseşte pe fraţii săi, Ademaintos şi Glaucon, cumpănind bine replicile cu care contribuiau fiecare din ei la bunul mers al discuţiei cu Socrate. Când concepe dialogul Parmenide (v. traducerea primei părţi în vol. Isabela Vasiliu-Scraba, Mistica platonică, Ed. Star Tipp, Slobozia, 1999, p.326-346), Platon iarăşi a părut unora că intenţionează a-şi face fraţii părtaşi la nemurirea sa. Într-adevăr, iată cum începe acest faimos dialog:
„(126a) De îndată ce ajunserăm de la noi, din Klazomene la Atena, ne-am întâlnit în agora cu Ademaintos şi Glaucon. Luându-mă de mână, Ademaintos mi-a zis : Fii bine venit, Kefalos! Şi dacă te putem ajuta cu ceva, spune!
– Dar tocmai de asta sunt aici, – i-am răspuns eu -, ca să va rog ceva.
– Spune-ţi rugămintea! – mă îndemnă el.” (Platon, Parmenide, 126 a, trad. I. Vasiliu-Scraba).