Profesorul – nu, nu profesorul, ci poetul! – Lucian Costache re-debutează, spectaculos, cu o ambiţioasă, compactă (în ciuda structurării textului poetic în trei) şi originală carte lirică, însoţită – mai degrabă precedată! – de o rafinată, dar acidă uvertură: cartea de Miniaturi (Peisaje, portrete, reflecţii). Re-debutul este, de fapt, un debut propriu-zis, fiindcă prima carte nu anunţa decât vag pe poetul format şi original din cea de astăzi.
Aparent, cartea lui L.C. este o Divina commedia întoarsă şi modernizată. Căci Lucian Costache propune, pentru „Lucianeria” sa, tot o structurare axiologică trială  a lumii. Dar, spre deosebire de marele florentin, a lumii acesteia, nu a celeilalte. Şi, câtă vreme Dante parcurge un drum al mântuirii şi mereu însoţit – la început de Virgiliu, mai apoi de Beatrice –, poetul din cartea lui L.C. parcurge un drum al iniţierii, singur sau cu… sinele. Şi, în timp ce drumul dantesc este ireversibil, în cartea lui L. C. drumurile  sunt multiple, biunivoce şi damnabil repetabile.
Însă universul acestei cărţi de poezie, cu structură programatic trială, este unul insolit, căruia nu-i găsesc modelul modern decât, poate, în lirica lui Blaga, de la Poemele luminii şi Paşii profetului până la Nebănuitele trepte, în Argoticele lui Nichita şi în „poemele simple” soresciene. Şi, paradoxal, în proza lui W. Faulkner, cea a comitatului Yoknapatawpha. Căci poetul nu re-creează tablouri, mai mari sau mai mici ale lumii, ci re-construieşte lumea integral, coerent şi minuţios, după un proiect atent articulat: poetic şi filozofic.