Adrian Marino faţă cu exilul şi „împărăţia” comunistă

Exilul este refuzat de memorialistul A. Marino (Viaţa unui om singur, Polirom, 2010) tot din raţiuni ideologice. „O mare dezamăgire. Mai curând etnicist, naţionalist, tradiţionalist.” (177). Memorialistul nu-i descoperă exilului nici măcar echilibrul ideologic. Dacă el l-ar mulţumi cumva. Probabil că nu. Precumpănirea contrară îl deziluzionează. Rămâne discutabil dacă percepţia sa ideologică este confirmată. Dar devine ea măcar suficient argumentată? În chip de acuză şi justificare, memorialistul notează că exilaţii români nu-i agreează independenţa şi criticismul. Sunt ei, exilaţii – nu în bloc, dar în majoritate – supuşi şi necritici? Altă întrebare: cât de independent poţi fi ca ideolog? Sau este Marino ideolog fără ideologie, ca altcineva filosof al religiilor fără religie, ca să nu mai vorbesc de cineva autodefinit catolic ateu?  
Cel mai (dez)legat e Marino de Paris. Vorbind de exil, pe cel parizian îl judecă şi condamnă. Exilaţii vin la Paris ameninţaţi de toate eşecurile (până la moarte), dar îşi salvează, preponderent, vieţile obscurizate. Pentru aproape toţi, Parisul ajunge „polul mondial al rataţilor” (177). Românii contribuie din plin la întărirea acestui pol. Pier(d), cultural, pe capete. Pe scriitori, literatura română îi elimină, iar cea franceză nu-i promovează. Ajung orfani, fără şansa adopţiei. În exil, Marino identifică inconfortul supranatural, adăugat, în cazul lui, celui natural. Omul psihologic, din exil, se expune ori se supune anxietăţii. Marino nu ia în seamă multe nume de străini… înstrăinaţi la Paris. Dimpotrivă. Ocoleşte cazurile care au făcut autoritate. Îl evocă doar pe Vladimir Bukovski, mergând neliniştit prin Paris. O impresie, doar una, nu ştim cât de sigură, pare a fi suficientă lui Marino pentru a sistematiza o teză. El pare a spune că a nu-ţi părăsi ţara, fie şi supusă unui regim de teroare, dar a negocia cu acel regim, cu maximă abilitate, cu maxim profit cultural (şi, implicit, poate, uman), ieşind la bibliotecile mari occidentale, servind cultura ţării tale, la un nivel cât mai apropiat de cel de vârf din lume, iată, acesta ar fi idealul.