ERRARE HUMANUM, PERSEVERARE DIABOLICUMPrintre multele motive de mirare despre om, unul nu încetează să ne tulbure, deşi de cele mai multe ori este îngropat între nămeţii conceptelor metafizice şi sub pietrişul îngheţat în noroi al pragmatismului zilnic. Este vorba despre opoziţia dintre puterea minţii omului, raţionalitatea, şi pe de altă parte, abaterile deconcertante şi infirmările la care suntem martori zi de zi.
Copilul este convins de foarte mic că există o logică a lucrurilor şi că vorbele trebuie spuse potrivit acestei logici: el respectă cuvintele deoarece ele dau seamă de adevărul din realitate, iar minciuna este ceva opus acesteia. Ca urmare, el caută să nu greşească, iar dacă totuşi o face, el ştie că a fost doar o neîndemânare a sa şi că îşi va corecta cuvântul şi acţiunea căci altfel nu va mai fi înţeles şi nu se va potrivi cu ceea ce are loc în jurul său.
Desigur că cele spuse descriu doar un model de atitudine umană. Copilul este ştrengar, el face pozne nu doar din necunoaştere, ci şi din intenţie, iar ca urmare el îşi iubeşte ghiduşia şi ar dori să îi fie acceptată de ceilalţi ca fiind în ordinea lumii. Dar şi aşa, el este convins de articularea benefică a lucrurilor în care, iată, ar avea un loc atât de potrivit şi isprava sa.
Vechii filosofi elini au fost copiii care au descoperit, cu infinită încântare, cunoaşterea. Poate ideea lor fundamentală, logos-ul a însemnat tocmai potrivirea dintre alcătuirea lumii şi isteţimea minţii omului. Simetria celor două tipuri de existenţă – fulguraţia cunoaşterii subiective şi eternitatea infinitului spaţiu obiectiv – a fost contrapusă tocmai disimetriilor aflate nu numai în fiecare dintre ele ci şi, poate mai ales, în raportările lor.