Rinocerii

Titlul piesei celebre a lui Eugen Ionescu, reprezentată prima dată în 1959, este şi un pretext pentru o analiză filosofică a metaforei ce marchează întreaga piesă. Transformarea oamenilor în rinoceri înseamnă, în fond, decăderea lor de la statutul de om. De aici, unii pot să pună problema acestui statut ca atare: ce este omul, poate fi definit el într-un sigur fel astfel încât orice abatere de la această definiţie să excludă pe protagonistul abaterii din genul uman? Relativismul specific mai degrabă din frământatul secol al XX-lea, după sfârşitul iluziilor unei belle époque eşuată în Marele măcel (Primul Război Mondial), deci de atunci încoace, a avut drept origine tocmai caznele filosofilor de a defini omul: nu a spus oare Diogene că definiţia omului dată de Platon – animal biped şi fără pene – este echivalentă cu descrierea unui cocoş jumulit şi ducând, astfel, la adăugirea în definiţie a elementului „care are unghii late” (Diogenes Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor (sec. III e.n.), traducere din limba greacă de C. I. Balmuş, studiu introductiv şi comentarii de Aram M. Frenkian, Bucureşti, Editura Academiei RPR, 1963, Cartea VI, Cap. II, [40], p. 305)? Şi nu a spus oare acelaşi Diogene că „atunci când vedea pe cârmaci, pe medici, pe filosofi la ocupaţiile lor, socotea că omul este cel mai inteligent dintre animale; dar iarăşi, când vedea pe tâlcuitorii de vise, pe prezicători şi pe cei care îi ascultă sau pe aceia care se umflă din cauza faimei sau bogăţiei lor, socotea că nu există animal mai de nimic decât omul” (ibidem, [24], p. 301)?