A avea proprietatea cuvintelor nu înseamnă nimic deosebit şi nu este vreun semn de extraordinară inteligenţă. Este adevărat că modul de utilizare a cuvintelor este judecat în funcţie de statutul social şi ocupaţional al celor care se exprimă: nu considerăm defel că un individ cu ocupaţia X nu ar avea proprietatea cuvintelor cerute de ocupaţia Y, pur şi simplu această problemă nu se pune. În rest, a folosi cuvintele corect este un semn de cultură elementară a emiţătorului, în cadrul contextului de care aparţine el şi pe care el şi-l asumă.
A avea proprietatea cuvintelor înseamnă a cunoaşte sensurile cuvintelor pe care le foloseşti, deci a le folosi acolo unde trebuie. Când învaţă să vorbească, copiii învaţă să aibă proprietatea cuvintelor: ei ştiu că dacă pun cuvintele aiurea, fie dovedesc că nu ştiu despre ce vorbesc (dovedesc că „sunt proşti”, este concluzia lor), fie glumesc (iar ascultătorii ajung să aprecieze jocul cu cuvintele), fie „se dau mari”, adică sunt preţioşi deci ridicoli. După cum ei ştiu că vorbele trebuie să fie consonante cu faptele, cu întregul lor comportament: altfel, cei care îşi dezmint vorbele prin fapte sunt ipocriţi (sunt „mincinoşi”, spun copiii mai simplu dar mai adevărat).
Nu numai a fi om e lucru mare, ci şi a vorbi/a scrie. Prima dovadă a felului unui om este vorba sa, chiar înainte de faptă. Iar pecetea pe care vorbele spuse prost, fără a avea proprietatea cuvintelor, o dau este inexorabilă: desigur că nu calificăm oamenii numai după ceea ce au spus/scris o dată, dar cele spuse/scrise se adaugă impresiei generale lăsate de întreaga atitudine şi atârnă greu.