Alexandre Kojeve despre eternitate şi timp în sistemul hegelian

Niciodată nu putem afirma că suntem clarificaţi pe deplin în ceea ce priveşte înţelesul paginilor hegeliene. De la îndrăzneaţa „Fenomenologie a Spiritului”, urmată de monumentala sa „Logică” (esenţa sistemului) până la „Filosofia naturii”, aceea a Spiritului şi cea a istoriei, întrebări grele de sens ne strivesc capul, aşa cum afirma şi Hyppolite Taine. Aşa cum observa şi Jacques Derrida, nu putem face abstracţie nici azi de gândirea marelui filosof, atunci când vedem cât este ea de actuală. Personal, mărturisesc faptul de a fi avut o revelaţie în acest sens, parcurgând prelegerile ţinute de Alexandre Kojeve în perioada anilor 1933-1939 la „Ecole des Hautes Etudes”, intitulate „Introducere în lectura lui Hegel” (Ed. Gallimard, 1947).
Capitolul esenţial al acestei „lupte” hermeneutice mi s-a părut acela intitulat „Despre eternitate, timp şi concept”, lucru care m-a făcut să rezonez cu o întreagă tradiţie filosofică, pornind de la presocratici, trecând prin Platon, Artistotel, Kant şi, bineînţeles, ajungă la Hegel. Kojeve porneşte de la definiţia timpului dată în „Fenomenologia Spiritului”: „În ce priveşte timpul…, este însuşi conceptul existând în mod empiric”. (Introducere în lectura lui Hegel, Alexandre Kojeve, p. 174).
Hegel doreşte să definească ştiinţa, iar acest lucru nu se poate face fără a stabili clar raportul dintre concept şi timp. Pentru a se face înţeles, Kojeve porneşte de la o schemă în care C = conceptul, T = timpul şi T’ = temporalul însuşi, E = eternitatea şi arată cum diferite sisteme filosofice au căutat să rezolve acest raport. El face distincţia dintre E = eternitatea, contrariul timpului, realitatea, atemporală şi E’ = eternul, aflat în opoziţie cu eternitatea, dar care participă la eternitate. Astfel, conceptul poate fi etern şi participă la eternitate sau nu şi atunci putem vorbi despre conceptul imanent timpului.