Toynbee susţine că trecerea de la o civilizaţie la alta, considerată superioară (altfel aculturaţia nu-şi are sens), este asociată întotdeauna cu înflorirea unei religii superioare. Occidentalizarea fostului spaţiu bizantin, cel al lumii ortodoxe, contrazice asemenea lege. Condiţiile sunt, de astă dată, cu totul speciale. Lumea ortodoxă este tot creştină. Unii vor putea trage de aici concluzia că ortodoxismul este inferior catolicismului sau protestantismului, ceea ce este o eroare de proporţii. De altminteri, concluzia s-a şi tras demult şi a venit chiar din conştiinţa aversiunii creştinilor occidentali faţă de „schismatici”. În realitate, schismaticii erau chiar catolicii, care au trebuit să suporte şi alte schisme în sânul lor, cea mai importantă fiind Reforma. Reculul civilizaţional răsăritean nu se datorează „inferiorităţii” ortodoxiei ca religie, ci unor împrejurări istorice speciale. De facto, ortodoxia a conservat nucleul primar al creştinismului patristic şi deci aici e de găsit creştinismul desăvârşit al epocii de mare înflorire civilizaţională a Bizanţului, când Apusul catolic era semibarbar, cum recunosc cercetătorii obiectivi ai spaţiului bizantin. Premisele unei reunificări actuale a Bisericilor creştine se bazează şi pe această recunoaştere a plinătăţii ortodoxiei ca punct arheic al creştinismului. Altele sunt pricinile „complexului întârzierii” Răsăritului: căderea Bizanţului sub tirania otomană (care a frustrat Bizanţul de o autentică fază imperială, aruncându-l direct în decădere, cum remarca şi Neagu Djuvara) şi deformarea sistemului bizantin de către panslavism, fenomenul velicorus, de esenţă asiatică, fiind principalul obstacol în înflorirea civilizaţiei creştine răsăritene. Astfel, civilizaţia bizantină a fost stopată în evoluţia ei tocmai în perioada când în Europa, prin cetăţile italiene, se produce Renaşterea.