Arta contemporană şi greutatea trupului crucificat

Este, desigur, legitim să se întrebe oricine dacă nu cumva arta contemporană a trădat sau a uitat crucea; dacă s-a plasat sub semnul aşa-zisei „morţi” aparente, produse de secularizare. Nicidecum. „Oglinda crucii” – cum a fost numit – este Matthias Grünewald, pentru artiştii secolului XX. A pictat Răstignirea de la Isenheim, azi la Colmar. Însă puţini îşi mai amintesc că artistul german a pictat şi o Înviere, care pare să fie mai atrăgătoare decât Pala de la Isenheim. Îl reprezintă pe Hristos înviat, învăluit într-o aură de lumină – o mandorlă galbenă, care aminteşte, într-un fel, de „balonul” ancestral al lui Bosch – şi conţine ceva dintr-o trăire mistică, intensă, după modelul terezian: Hristos nu are un trup evanescent, nu e o figură spiritualizată, ci foarte carnală, care se ridică la cer, dar ne fixează cu o privire pătrunzătoare, pentru a sfărâma incredulitatea noastră, parcă ar vrea să spună că este în „carne şi oase”, chiar dacă cu o natură cu totul nouă, transfigurată.
Vinerea Mare celebrează nemărginita nulitate a morţii, a imperiului său nihilist. Dacă Joi este ziua durerii, a angoasei ce preanunţă moartea, Sâmbătă este ziua îngropării, a vastităţii tăcerii îndoliate şi fără margini: în mormânt, moartea este un fel de „antimaterie” a vieţii. Se realizează astfel un fel simetrie, o răsturnare de paradigmă: mai întâi, viaţa păstrează în sine moartea, o păzeşte în sine ca pe un sâmbure la care nu poate renunţa, chiar dacă e otrăvitor, soseşte însă cu siguranţă şi nu se poate să rătăcească strada; mai apoi, în mormânt, moartea păzeşte în sine viaţa, căci doar aşa făgăduinţa învierii e credibilă, dacă acel trup aşezat în groapă e gata să primească în sine noua ratio vitală ca principiu ordonator, ca un fluxus nepământesc care să-i „atingă” pe toţi.