A discuta despre temele poeticii, înseamnă să conştientizăm de la bun început calitatea lor de a fi inepuizabile. Nici un scriitor şi nici un curent literar nu pot epuiza o temă, mai mult, ei/ele  împrumută cu dezinvoltură temele, universale, şi le exploatează în conformitate cu principiile aflate în ideologia poetică a fiecăruia. Dacă abordăm teoretic un curent artistic, oricare ar fi acesta, putem cel mult să vorbim despre o lumină specifică a temelor comune şi eterne cu care el operează. Indiferent că e vorba despre  condiţia umană, timp, natură, dragoste, corp, elemente, război, moarte –  toate se află înscrise în formele arhaice arhetipale, în mitologiile lumii, de unde revin cu aceeaşi forţă şi acelaşi interes, ca să existe, într-un fel sau altul, până la sfârşitul lumii poetice.
Ca un exerciţiu, privind perioada de apogeu a barocului, respectiv secolul al XVII-lea, suntem nevoiţi să recunoaştem că temele abordate de scriitorii/artiştii baroci nu erau suficiente ca să distanţeze noua abordare de celelalte curente. Ceea ce-l deosebea atunci, în mod indiscutabil şi imediat observabil, era forma, frustă şi abundentă, care în mod ostentativ şi dezinvolt  încălca rigorile de tip clasic. Baltásar Gracian – care le recomanda tuturor artiştilor epocii contradicţiile, paradoxurile, disonanţele, echivocurile, discrepanţele, dizarmoniile, disproporţiile – era captivat de acea estetică a iregularului, provenită dintr-o tensiune moştenită de la omul asianic, considerat strămoşul îndepărtat al omului baroc al tuturor timpurilor. Tendinţa aceasta dihotomică a artei antice i-a determinat pe mulţi teoreticieni să urmărească de-a lungul vremii evoluţia stilului aticist (lapidar, senin, coerent), care avea drept ideal regularitatea relaxantă, după expresia lui Gustav René Hocke, şi evoluţia stilului asianic (echivoc, fantezist, maladiv) – departajare echivalată mai târziu cu tendinţa clasică a artei, respectiv cu estetica iregulară.