Borges şi Cervantes – O întâlnire esenţială
Întâlnirile lui Borges cu Cervantes sunt inevitabile şi repetate. Ele constituie puncte de certitudine în aflarea drumului literar propriu, printr-o mereu modificată „imitaţie” şi originală distanţare. Destinul literar borgesian începe cu un roman cavaleresc demodat, în maniera lui Cervantes, intitulat Viziera fatală, redactat în anii copilăriei (pe la 6-7 ani) şi se încheie, circular, cu Premiul Cervantes, atribuit scriitorului argentinian în 1980. În răstimpul celor aproape 80 de ani de activitate literară, raportările la Cervantes şi opera sa sunt periodice, constituind un fundal de referinţă şi de polemică afectuoasă. Vom aminti, pentru început, doar câteva referiri directe.
În Evaristo Carriego (1930) se menţionează relaţia afectivă a eroului cu Don Quijote „cartea pe care o deschidea cel mai des”.1 (1, p. 15) Personajul, un alter-ego al lui Borges, îşi caută identitatea prin detaşarea de modelul cervantesc obsedant. „Nu o dată, în faţa simetriilor deşarte ale stilului spaniol, mi s-a părut că ne deosebim iremediabil de Spania; aceste două rânduri din Don Quijote […] (I, XXII) au fost de ajuns pentru a mă convinge de eroare; ele constituie, parcă, simbolul tăcut şi secret al unei afinităţi.” (1, p. 98) Este vorba, în acelaşi timp, de căutarea unei identităţi proprii autorului, dar şi de alegerea literaturii ca esenţă a propriei personalităţi. Această oximoronică apropiere/respingere de marea literatură care l-a precedat pe Borges este rezumată în fraza: „Eu credeam că nu cred în literatură, dar am căzut pradă ispitei de a aduce între coperţile unei cărţi aceste fărâme de literatură.” (1, p. 86). Se enunţă aici proiectul borgesian, care se întrupează ulterior – a scrie, combinând fărâme de literatură pe care le găseşte în biblioteca universală, oriunde, fiind fidel tuturor tradiţiilor şi fiind original, prin lipsa de originalitate proclamată: „… un poet celebru e mai mult un descoperitor decât un inventator”. (2, p. 74).
Întâlnirile lui Borges cu Cervantes sunt inevitabile şi repetate. Ele constituie puncte de certitudine în aflarea drumului literar propriu, printr-o mereu modificată „imitaţie” şi originală distanţare. Destinul literar borgesian începe cu un roman cavaleresc demodat, în maniera lui Cervantes, intitulat Viziera fatală, redactat în anii copilăriei (pe la 6-7 ani) şi se încheie, circular, cu Premiul Cervantes, atribuit scriitorului argentinian în 1980. În răstimpul celor aproape 80 de ani de activitate literară, raportările la Cervantes şi opera sa sunt periodice, constituind un fundal de referinţă şi de polemică afectuoasă. Vom aminti, pentru început, doar câteva referiri directe.
În Evaristo Carriego (1930) se menţionează relaţia afectivă a eroului cu Don Quijote „cartea pe care o deschidea cel mai des”.1 (1, p. 15) Personajul, un alter-ego al lui Borges, îşi caută identitatea prin detaşarea de modelul cervantesc obsedant. „Nu o dată, în faţa simetriilor deşarte ale stilului spaniol, mi s-a părut că ne deosebim iremediabil de Spania; aceste două rânduri din Don Quijote […] (I, XXII) au fost de ajuns pentru a mă convinge de eroare; ele constituie, parcă, simbolul tăcut şi secret al unei afinităţi.” (1, p. 98) Este vorba, în acelaşi timp, de căutarea unei identităţi proprii autorului, dar şi de alegerea literaturii ca esenţă a propriei personalităţi. Această oximoronică apropiere/respingere de marea literatură care l-a precedat pe Borges este rezumată în fraza: „Eu credeam că nu cred în literatură, dar am căzut pradă ispitei de a aduce între coperţile unei cărţi aceste fărâme de literatură.” (1, p. 86). Se enunţă aici proiectul borgesian, care se întrupează ulterior – a scrie, combinând fărâme de literatură pe care le găseşte în biblioteca universală, oriunde, fiind fidel tuturor tradiţiilor şi fiind original, prin lipsa de originalitate proclamată: „… un poet celebru e mai mult un descoperitor decât un inventator”. (2, p. 74).