1. Un negustor de mascarale
Ne-am mai ocupat de Povestea poveştilor a lui Creangă şi o vom mai face până când năzdrăvana poveste îşi va arăta adevărata faţă sub multiplele ei măşti. Pentru că este un text proteic şi extrem de alunecos la lectură, motiv pentru care i-am dat acest titlu general cu certă rezonanţă epopeică: Falusiada.
După Nică a lui Ştefan a Petrei, precocele vânzător de pupeze în iarmaroc, anonimul din Povestea poveştilor este cel mai bizar negustor din istoria negoţului românesc. Una a semănat şi alta, altele au ieşit din brazda binecuvântată, şi acum priveşte holbat la tarlaua necomestibilă, incapabil de reacţie interpretativă în faţa ogorului intens textualizat. Îl aşteaptă mizeria, spaimele de tot felul într-o lume secătuită fizic şi moral unde pândeşte Foamea, figurată ca un monstru vorace. Afişând stupefacţia, elaborează un potop de înjurături. Şi deodată primeşte semn. Prin ţarină trece de astă dată un potâng de babă, care se arată mai întâi indignată de limbajul necuviincios al „nepotului”; apoi uimită, scuturată de nostalgii, îşi pune mâinile în cap de ce vede…”pule şi iar pule, belite şi răzbelite în toate părţile”. După vestea cea rea a călătorilor Iisus şi Petre, vine vestea cea bună: „Ia las’, nepoate, zise baba uitându-se cu jale la pule… De unde ştii c-aista nu-i un noroc de la Dumnezeu pentru dumneata?”. Graţia divină ia forme capricioase. Bătrâna omniscientă şi omnipăţită, specializată în tălmăciri de hierofanii, îi schimbă statutul social făcând dintr-un agricultor ajuns la ananghie un târgoveţ călare pe nevoie – expresie a salvării în plan social pentru eroii lui Creangă. Era la fel de disperat şi în criză de idei precum crăişorul din Povestea lui Harap-Alb căruia sfânta travestită în cerşetoare îi arată calea norocirii.