* Ion Barbu este imaginea a ceea ce-ar fi vrut să ajungă Eminescu din 1882-1883 încolo dacă şi-ar fi împlinit „setea de forme perfecte”, în spiritul reînvierii artei antice pe care o profetiza în ziua de 28 iunie 1883, când, la ora 10, a ajuns la Maiorescu, profeţie interpretată de critic drept dovadă de nebunie. Cu acest argument, mentorul junimist nu i-a mai îngăduit poetului să-şi desăvârşească volumul de Poesii, deja croit de el la modul mallarmean şi barbian. A fost momentul crucial al rupturii definitive dintre cele două minţi ilustre ale vremii. În schimb, Ion Barbu, trecând de la nebunia pricinuită de experienţa germană la luciditatea supremă, şi-a desăvârşit Cartea pe care a numit-o Joc secund. După asta, nu mai putea urma nimic. Iată în ce constă conştiinţa geniului său canonic.

* De ce, de pildă, este valabilă şi o interpretare „postmodernistă” a poeziei lui Ion Barbu? Aventura i-a ispitit îndeobşte pe Ioana Em. Petrescu şi pe Marin Mincu. Fiindcă, epuizând evoluţia conceptului de poezie, Ion Barbu atinge cu aripa minţii şi obsesiile culturale moderniste şi postmoderniste, deşi le-a respins, în act şi în virtualitate, pe ambele, fiindcă ţinta lui a fost să atingă ermetismul canonic, care este, prin excelenţă, transmodern. Adică, Peste mode şi timp/ Olimp!, după propria-i expresie. Ca Shakespeare şi Eminescu.

* Poetica lui Ion Barbu este a unui Platon fără/împotriva lui Platon.