Nu încetează să mă mire seninătatea cu care oamenii trec pe lângă prejudecata frumosului idilic,  locul unde obositoarele conflicte ale vieţii vor fi încetat. Genul acesta de teză (a artei care „odihneşte”) e flagrant inexact: structurile estetice sunt mai degrabă rezultatul unei lupte precise a formelor şi în final ele au o misterioasă foră ordonatoare.
(Îmi aduc aminte că, în contrast cu optimismul tezist al ideologiei literare oficiale a vremii, lectura din Cioran, de pildă, care făcea ravagii la modă într-o vreme, cu avertismentul de altfel fals că ar fi „morbid” sau „ pesimist”, fortifia, ba chiar dădea un soi de exaltare inexplicabilă. Nici vorbă de monotonia ucigătoare, de inocularea vreunui morb al sinuciderii, ba chiar după lectură, plecai cu o poftă de supravieţuire autentică, sănătoasă ca o foame.
Ca un asiduu client adolescentin al sălilor de lectură ale Bibliotecii Aman, consumam carte de cea mai felurită, fără discernământ, haotic şi imprudent. Unul din volumele cu care îmi completam menu-urile monocorde de limba română (ca un soi de foame vitaminică) era Călinescu – unul dintre primii critici de la care am aflat că, în fond, expresia e „o soluţie”.  

Revenind la imaginarul comun al frumuseţii edulcorate, lipsite de conflicte,  îi vom opune acestuia imaginea grădinii în dosul căreia se ascunde chimia supravieţuirii, nota de plată a luptei pentru afirmare a expresiei (una de putere în fond).
Dar ce caută „chimismul” existenţei în cele spuse aici şi la ce ne gândim când vorbim de putere, ne vom întreba?
Vorbind despre chimism, despre intimitatea structurilor organicului (inclusiv acelea estetice) , ne gândim la imensa prăpastie ce se cască între formele mentale şi acelea ale viului.