Galileo Galilei este, cu siguranţă, una dintre personalităţile cele mai cunoscute ale lumii ştiinţifice moderne, atât pentru extraordinara sa contribuţie la naşterea ştiinţei moderne, cât şi pentru condamnarea operei sale, suspectată de erezie de către cardinalii inchizitori ai Bisericii Catolice a epocii. Minte genială şi neliniştită, Galilei a fost, în acelaşi timp, un om de laborator, împătimit experimentator, descoperitor al atâtor legi ale mecanicii, părinte al metodei experimentale, observator al sateliţilor lui Jupiter, teoretician inovator şi filosof al ştiinţei, în stare să înţeleagă lumea prin intermediul limbajului matematic: într-un cuvânt, un om de ştiinţă fecund şi un cercetător şi căutător al adevărului şi al frumuseţii.
Îndată după descoperirea, cu ajutorul telescopului, a celor patru sateliţi ai lui Jupiter, scria: „Astfel, în chip nemărginit, aduc mulţumire lui Dumnezeu, care a bine plăcut să facă din mine primul observator al unui lucru atât de minunat şi ţinut, pentru toate veacurile (până acum) ascuns”.
Alături de aceste dimensiuni ce caracterizează omul de ştiinţă modern, merită apreciat, în egală măsură, la Galilei, modul său de a fi un tenace om de credinţă, care, în ciuda tuturor piedicilor şi umilinţelor impuse de „maica” Biserică Catolică, n-a încetat niciodată să-i fie „fiu”. A încercat, până în ultimul moment, să facă astfel încât Biserica să nu ajungă să comită eroarea de a condamna tezele copernicane, iar la sfârşit, s-a plecat, ascultând sfatul de a-şi renega ideile public.
Viaţa şi opera lui Galilei au fost studiate cu atenţie şi competenţă – chiar dacă nu se poate spune că suficient; acum însă sunt iluminate dintr-o perspectivă cu totul nouă: corespondenţa cu fiica sa, care-l aşează, iată, pe piedestalul unei umanităţi inconfundabile, cu totul autentice. (Dava Sobel, La figlia di Galileo. Una storia di scienza, fede e amore, Ed. Rizzoli, Milano 2002.)