Termenul udigma derivă din cuvintele greceşti ou + deigma. Ou înseamnă nu, nici. Deigma derivă din deiknynai care înseamnă a arăta spre, a releva, a indica. Rădăcina indo-europeană deik-  înseamnă a arăta, a indica, a pronunţa cu solemnitate. Termeni înrudiţi sunt cuvântul grecesc dike [judecată, dreptate], cuvintele latineşti dicere [a vorbi, a istorisi, a spune] şi dicare [a proclama, a dedica], şi cuvântul gotic taikns [semn].
 
Caracterul evident apofatic al termenului udigma stârneşte intrebarea: cum poate fi interpretată negaţia într-o rostire apofatică?
Mircea Vulcănescu sugerează o cale: „…’A nu fi’ nu are pentru român un înţeles absolut.Toată ontologia este pentru el regională, şi toata fiinţa, fel de a fi…Negaţia românească nu are caracter existenţial ci esenţial. Românul se opune întotdeauna la un fel de a fi,  nu la faptul de a fi… Ori de câte ori românul tăgăduieşte zicând ‘nu e’, tăgăduirea lui e doar relativă. Presupus întotdeauna e că: ‘nu e aici, nu e acolo, nu e aşa, nu e incă, nu e asta’… Nu există nefiinţă”.
Iar Simona Modreanu 1) comentează in felul următor: „…pentru român, lucrurile invizibile există în aceeaşi masură ca cele vizibile, chiar dacă le lipseşte dimensiunea spatialităţii. Mircea Vulcănescu scria… că, în spiritul românesc arhaic, lumea noastră nu e un loc de prezenţe în sensul metafizicii actualiste, ci presupune lucruri care au fost, dar nu mai sînt, ca şi lucruri care ar putea fi, dar nu sînt încă. Actualul şi virtualul… se întrepătrund, iar dincolo nu înseamnă în afară, ci altfel, desemnînd nu o frontieră spaţială, ci o altă calitate de a fi, conferind existenţei o inefabilă poezie de libertate şi irealitate. Durata şi eternitate se amestecă în conştiinţa românească, care a creat acea vocabulă specială: pururea sau de-apururi, practic intraductibilă în alte limbi. În sentimentul românesc al fiinţei intră, deci, un element de aspaţialitate şi acronie… Ceea ce diferenţiază… negaţia de tip românesc de cea occidentală în general, e… funcţia sa pur determinativă şi limitativă, care constă în a nu desfiinţa ceea ce neagă, ci a construi o realitate paralelă care, departe de o pustii pe prima, i se adaugă”.