Dacă visul unora a fost ori este să ajungă în Cosmos, eu viaţa întreagă am visat să trec Prutul.
Grigore Vieru

Ştiind că ţările mici trăiesc din mila celor mari şi tari, se cade să vorbim despre dorul de român al poetului celui dat afară din limba şi patria lui ca despre o suferinţă purtată cu demnitate şi transformată prin artă în cântec.
La priveghiul şi înmormântarea lui Grigore Vieri aud că s-au adunat mii de oameni, ca la moartea unui sfânt, recunoscut la vreme de bejenie de ai săi. Cât timp din mila sfântului umbră facem pământului, se cade să-l vorbim cu evlavie pe acest poet luptător în bucata lui înstrăinată de pământ românesc. La el acasă, între străinii care-i înconjoară din toate părţile pe fraţi, poetul este venerat de poporul său cel adevărat, cel profund, pe care suferinţa lui de poet îl cântă, îl trezeşte la viaţă şi îl încântă, în timp ce în patria-mumă cântăreţul neamului poate fi lesne răstignit pe altarul mersului într-aiurea (mersul înainte?) al nefericitei istorii de împrumut. Cazul recentului „cadavru din debara”, numit, totuşi, de câteva generaţii „Luceafăr” de zi şi de noapte al unui neam fără prea mult noroc.
Evenimentele, faptele comise de o personalitate oarecare – aşa cum este şi opera unui poet plecat în veşnicie, ca Grigore Vieru – se cuvin analizate în contextul lor propriu, în ţesătura cauzalităţilor acelor evenimente şi fapte, redând cât mai exact momentul în care s-au petrecut. Se cuvine de asemenea respinsă – dacă nu din alte motive morale, măcar din respect pentru memoria poetului defunct – metoda injustă, brutal-propagandistică, de interpretare a trecutului prin lentilele sau prisma actualităţii analizei, lentile-prisme străine mentalităţilor, realităţilor momentului analizat şi prezentat critic urmaşilor acelui trecut care le aparţine. Grigore Vieru a avut parte de prietenii şi legături cu cei mai mari poeţi români ai momentului. Vieru este şi arghezian, pe alocurea, ca în textul Stea-stea logostea-copiilor, dedicat omuleţului lui Ion Popescu Gopo, iar un poem întreg din opera sa îi este dedicat lui Arghezi. Marin Sorescu scrie despre compatriotul său Grigore Vieru, poetul orfic, înzestrat aşadar cu „vocaţia de a privi în urmă”, următoarele: „Dincolo de cuvinte, mai e ceva: poezia. Şi dincolo de poezie mai e ceva: filosofie. Gândul îţi zboară într-adevăr la ideea de fiinţă esenţială, la probleme legate de întoarcerea în timp”.