Invitaţie la lectură

Nu cunosc alt scriitor român căruia să i se fi impus o grilă de receptare mai nedreaptă şi mai de nepătruns în propria-i cultură, spre cititorul de acasă, ca lui Paul Goma. Nu vorbesc de „proba grea”, ca formă de verificare a potenţialului valoric. În privinţa asta scriitorul din Mana – Orhei şi mai-mult-decât-exilatul de la Paris s-a dovedit totdeauna a fi puternic şi capabil să inspire deplină încredere. Opera întinsă şi masivă stă în faţă, iar cine şi-a propus s-o parcurgă, fie şi parţial, poate depune mărturie în favoarea creatorului ei. Am în vedere, cu întristare, opreliştile ridicate în cale, la comandă, din interes partizanal ori din inconştienţă, chiar de către „ai săi”, interpretările tendenţioase, învinuirile închipuite, minimalizările, marginalizările până la limita tragică a asasinatului scriitoricesc şi moral. Peste ani, autorul ţine să amintească, nu fără cuvenitul reproş, perioada zbuciumată a începutului său editorial, în date şi în cifre:
l „Ostinato, volum terminat în 1966, a fost publicat în limba în care a fost scris, româna, în 1992 – după 26 de ani de aşteptare;
l Uşa noastră cea de toate zilele – terminat în 1968, publicat în româneşte în 1992 – 24 ani de aşteptare;
l În cerc – (1970-1995) – 25 de ani de aşteptare;
l Gherla (1972-1990) – doar 18 ani de aşteptare…;
l Garda inversă (1973 – 1975) – a apărut la Univers – după «doar» 24 ani”.
 În schimb, unele dintre ele şi, aş zice, cele mai importante, au văzut lumina tiparului, la vremea aproximativă a redactării, în limbi străine de mare circulaţie. Astfel că, în anii duri ai Cortinei de Fier, după Ostinato (1971), Uşa noastră cea de toate zilele (1972) şi Gherla (1972), după aderarea la Charta Drepturilor Omului (1977), cu riscul vieţii şi al morţii pentru sine şi pentru tânăra lui familie (căci tânăr şi curajos era el), ca şi după Patimile după Piteşti (1981), Paul Goma devenise o personalitate mondială, ca om politic şi ca scriitor.