Când prezentul şi trecutul sunt „a filei două feţe”; sau, cum ar spune un reputat autor modern: „A înţelege şi a explica trecutul nu mai este un lucru atât de simplu”. L-am citat pe François Furet, specialistul cel mai bine cotat, la ora actuală, în problematica idelogiilor de stânga, indiferent de geneza şi de „ereditatea” lor: revoluţiile franco-moscovite (1789, 1917), dogmatica primatului economic din manifestele marxiste, strategiile leniniste ale luptei de clasă. Impozanta lucrarea lui Furet, Trecutul unei iluzii. Eseu despre ideea comunistă în secolul XX (Le passé d’une illusion. Essai sur l’idée communiste au XX-éme siecle, 1995; varianta românească Humanitas, 1996), asociată cu nu mai puţin impunătoarea Fascismul în epoca sa (Der Faschismus in seiner Epoche, 3 vol., 1963) de Ernst Nolte sunt indispensabile pentru „atelierul” istoriografului contemporan. Ambii autori au câştigat o binemeritată faimă internaţională, îndeosebi cu prilejul dialogului colegial şi ştiinţific din paginile publicaţiilor Liberal şi Commentaire, 1996,1997-1998. Este vorba de un schimb de scrisori „despre secolul XX, despre comunism şi fascism”, reunite în volum sub titlul Fascisme et Comunisme. Plon, 1998 (Ediţia românească, Univers, 2000).
Pot fi surprinse puternice înrudiri de gândire cu Săptămâna roşie, în partea documentaristică şi interpretativă a acestei lucrări. François Furet şi Ernst Nolte numesc „revizionism” intenţia mai nouă a stângii comuniste, desprinsă ori nu de sovietism, de a relua în forme partizane şi dirijate tema atrocităţilor comise pe întinderea secolului XX european. Unele jocuri retorice au intrat într-o sintaxă mai elaborată şi sub patronaj înalt, dar se continuă campania antifascistă şi antihitleristă de pe vechile poziţii bolşevice. Astăzi a devenit un fapt comun, izvorât din judecată mecanică: „Cel de-al Doilea Război Mondial, constată la rece François Furet, care-şi întinde până la noi sinistra-i umbră, a scos fascismul în afara umanităţii, în timp ce Uniunea Sovietică se numără printre învingătorii săi, iar comunismul s-a descompus din interior, fără a fi învins” (p. 117).