petru ursacheNürenberg II (6)

„Numai noi?” Prin acest „numai noi”, afişat cu aroganţă şi gălăgios, se poate naşte bănuiala că „una din părţi” refuză să se prezinte în faţa instanţei ori să intre în dialog, deschis şi înţelept. Dar şi divinitatea supremă, din toate religiile întemeietoare de cultură, s-a „coborât” să dialogheze cu oamenii, să-i îndrume cu părintească grijă, să-i pedepsească pe vinovaţi după gravitatea păcatelor; iar după ce a devenit ceea ce se numeşte deus otiosus, în post-cosmogonie, a avut grijă să lase succesori întru continuarea relaţiilor pacifiste, pentru asigurarea armoniei umano-cosmice. O singură dată unul dintre ei, ca să spunem aşa, Iahve, şi-a ţinut secretă identitatea, dacă nu chiar cu refuz, când a rostit propoziţia: „Eu sunt cel ce sunt”. Dar să nu amestecăm aspecte de ordin religios într-o discuţie care ţine de interesele „lumii de jos”. Ea se cuvine a fi purtată cu mijloacele care ne stau la dispoziţie, fără prejudecăţi şi pretenţii destinate să tulbure şi mai mult lucrurile.
Aşadar, românii au ucis! (Nu: „ucis!”, „ucis!”, „ucis!”, pur şi simplu şi încă „din senin”). Nimeni n-o contestă. Dar trebuie să rămânem la simpla afirmaţie? Cui i-ar folosi? Vom vedea îndată că înseşi forţele de comandă, de decizie şi de ordine (acelea blamate automat şi mereu!) au trecut la măsuri urgente şi drastice împotriva făptaşilor, ca răul să nu se întindă, mai ales în condiţiile grele ale războiului. Mi se pare normal: acţiunea armată a românilor îndreptată împotriva puterii comuniste devastatoare nu se putea susţine decât cu exercitarea controlului sever asupra spaţiului propriu, înainte de toate. Cine lasă să pătrundă elemente duşmănoase, adesea înarmate şi susţinute zdravăn din afară, în propriul dispozitiv de luptă? Problema care deranjează în tabăra lui „numai noi” nu este aceea că Paul Goma citează cazuri de români vinovaţi (din contra, în felul acesta mingea este ridicată la fileu pentru a intra în stăpânirea presupusului preopinent de bună credinţă), ci segmentul din fraza citată, cu care autorul începe discursul, acuzator pentru ambele părţi, în toate variantele şi în toate cărţile: „Care să fi fost motivul…?”, cu reformulare imediată: „Care să fi fost resortul criminal…?”. Asta obligă nu numai la dialog, ci şi la formularea unui răspuns; dar nu în manieră improvizată, re-acuzatoare (amintind de forma comică a jocurilor de copii: „ba tu”-„ba tu”).

2008-06-10T16:00:00+03:00