Martori. Realitatea istorică ne pune la îndemână mai multe categorii de martori, fiecare cu greutatea specifică în strategia discursului şi în stabilirea adevărului. Unii s-au implicat direct în evenimente, având funcţii de decizie şi putere de influenţare în bine ori în rău; alţii au suportat suferinţe grele: campanii militare, deposedare de avere, exil, refugiu, detenţie, chiar moarte. Unii depun mărturie în calitate de observatori la faţa locului, de pildă, agenţi diplomatici sau de presă; alţii au îndeplinit roluri precise, la diferite niveluri, asigurând, în ansamblu, funcţionarea întregului mecanism în plină mişcare. Să-i adăugăm şi pe aceia acţionând ca invadatori şi opresori sau colaboraţionişti în folosul unei puteri străine, cu care ţara tocmai se afla în război; alţii, atacaţi „din senin”, fiind nevoiţi să se apere cu mijloace modeste, uneori să-şi salveze mica agoniseală a muncii şi viaţa. Greu de ajuns la înţelegere şi la cunoaştere, atâta timp cât nu există suficientă dorinţă de dialog, atât dintr-o parte, cât şi din alta; cât se apelează la criterii neadacvate, prea adesea manevrate cu prejudecată; ori se ridică tonul, cu intenţii dictatoriale. Din fericire, se păstrează documente multe, autentice şi imbatabile, se cunosc martori care au depus probe doveditoare la vreme potrivită şi fără părtinire. Adevărul are toate şansele să iasă la lumină, chiar dacă, deocamdată, „umblă cu capul spart”. În Săptămâna roşie se dezvăluie cazuri şi scene dramatice, arătându-se cum românii erau hăituiţi de moarte, batjocoriţi şi loviţi cu pietre, îngropaţi de vii, măcelăriţi la grămadă şi aruncaţi în gropi comune, lăsaţi să moară în biserici, împreună cu parohii lor, biserici incendiate tot de către bandele de năvălitori.